Scriam exact acum un an, în ediţia din decembrie a Revistei Române de Drept al Afacerilor, despre sport, despre cum este normată activitatea sportivilor, precum şi despre drept, într-o cheie a paralelismului şi a unei năzuinţei de fairplay.
În decembrie al lui 2013 ne-am aplecat înspre un domeniu prin excelenţă frumos: arta. Aşa cum eleganţa stă sub semnul simplităţii, frumuseţea se află sub cel al discreţiei. Arta este discretă şi ea; deşi destinată omenirii în întregul ei, beneficiarii săi par a aparţine mai degrabă unei pături de elită, care îşi creează singură un drum spre frumosul văzut (şi înţeles) lato sensu.
Arta nu este însă şi timidă. Arta contemporană, prin formele sale de manifestare surprinde şi intrigă totodată. Dacă în secolul XX Pasărea în văzduh a lui Brâncuşi a fost supusă unei evaluări din punct de vedere juridic şi a ieşit victorioasă, iar drept urmare, scutită de plata taxelor vamale, la început de secol XXI neoanele lui Dan Flavin nu au fost încadrate de Comisia Europeană în categoria operelor de artă, respectiv a sculpturilor, tocmai din cauza faptului că erau… neoane!… Aşadar istoria s-a repetat, dar rezultatul a diferit. Ceea ce muzeele – autorităţile în domeniu – au apreciat ca fiind artă a fost, până la urmă, supus unui regim de drept comun şi arta lui Flavin a avut, din punct de vedere fiscal, soarta pe care ar fi avut-o oricare marfă. În cazul evocat, neoanele.
Astfel se conturează întrebarea: reglementăm frumosul? Adică arta? Avem mijloacele? Cine discerne ce e frumos, deci artă? Şi ce este frumos, este neapărat artă? Sau, similar invers, ce nu este frumos poate fi artă? Şi într-un final: ce este frumos, ce este artă?
Astfel se circumscrie şi raportul între artă şi drept. Este arta cu un pas înainte sau trebuie să fie dreptul cu un pas înainte? Mai mult, poate fi dreptul cu un pas înainte, câtă vreme arta este rezultatul imaginaţiei artistului, aflat cel mai adesea înaintea timpului său?
Arta se materializează sub forma unui bun mobil, care se doreşte a fi şi chiar este vandabil, aşa că se confruntă cu norma juridică, la expunerea într-o galerie, la vânzare, la export, la transport…la fel şi artistul, beneficiarul, comerciantul de artă.
Rămâne deci, ca dreptul să reglementeze relaţiile sociale create în jurul operei de artă. Iar dacă arta în sine, produsul artistic este dificil de definit pe cale normativă, rămânând la aprecierea judecătorului, raporturile generate de circulaţia operei de artă trebuie reglementate pentru a fi înmănuncheate într-o ramură specifică. Iar întâlnirea dintre drept şi artă poate să nu fie la Canossa.