Câteva consideraţii cu privire la eroare în cazul vânzării având ca obiect operele de artă

Câteva consideraţii cu privire la eroare în cazul vânzării având ca obiect operele de artă

Lect. Univ. dr. Liviu-Marius Harosa

Facultatea de Drept, Universitatea ”Babeș-Bolyai”

Avocat

dr. Mihaela Mocanu

Avocat

Rezumat: Prezentul articol se referă la aplicabilitatea erorii într-un domeniu particular, cel al circuitului juridic al operelor de artă.  Chiar dacă definirea legislativă nu este unitară, doctrina și jurisprudența au sintetizat o sferă de înțelegere a obiectelor artistice, opere de artă. Originalitatea lor este esențială în considerarea ca opere de artă. Sinonimic cu bunurile culturale mobile, vânzările având ca obiect operele de artă sunt afectate în anumite situații de eroare, autenticitatea operelor de artă fiind o condiție esențială a întrunirii acordului de voință. Eroarea poate purta asupra asupra naturii obiectului, acesta fiind neautentic, și poate proveni la fel de bine de la vânzător și de la cumpărător. Preluată din Codul civil italian, reglementarea erorii în noul Cod civil român nu mai operează distincțiile clasice, moștenite din dreptul roman prin filieră franceză. Cu toate acestea, Noul Cod civil reduce acea clasificare, eroarea fiind doar esențială sau indiferentă, primul tip de eroare atrăgând întotdeauna anulabilitatea contractului.

1. Câteva repere terminologice: „operă de artă” vs. „bun cultural”

Aşa cum o anunţă preambulul, lucrarea de faţă tratează, pe scurt, un caz particular al erorii-viciu de consimţământ asupra obiectului prestaţiei: cel din cadrul vânzărilor de opere de artă. Vânzarea de artă este un fenomen tot mai des întâlnit şi în spaţiul românesc, reclamând o atenţie particulară din perspectivă juridică, aşa cum în studiul dreptului, pe plan internaţional, dreptul artei şi-a consacrat deja locul. Obiectul vânzărilor de artă îl constituie bunuri mobile, care sunt denumite generic opere de artă.

În dreptul internaţional însă, cel mai frecvent întâlnit este termenul de „bunuri culturale”. Astfel, Convenţia UNESCO asupra măsurilor ce urmează să fie luate pentru interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate al bunurilor culturale (1970)  vizează „acele bunuri religioase sau laice care sunt desemnate de stat ca fiind de o importanţă deosebită pentru arheologie, preistorie, istorie, literatură, artă sau ştiinţă” (Articolul 1). În mod similar, Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal (1995) vizează tot „bunuri culturale”, acele „bunuri, care cu titlu religios sau laic, prezintă importanţă pentru arheologie, preistorie, istorie, literatură, artă sau ştiinţă” (Articolul 2).

La fel, în dreptul european, se foloseşte denumirea de „bunuri culturale” care conform Regulamentului CE nr. 116/2009 privind exportul bunurilor culturale[1] sunt „articolele menţionate în anexa 1” (Articolul 1). Iar anexa 1 a Regulamentului are următorul titlu „Categorii de obiecte culturale”…Ar rezulta deci că „bunurile culturale” sunt „obiectele culturale” emunerate în respectiva anexă.

În dreptul nostru, Legea nr. 182/2000 privind protecţia patrimoniului cultural naţional mobil, republicată[2], precum şi normele care reglementează vânzările pe piaţa de artă[3] ori exporturile operelor de artă[4] folosesc aceeaşi terminologie – „bunuri culturale mobile”. Astfel, patrimoniul cultural naţional mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acestea, ale potenţialului uman creator şi ale contribuţiei româneşti, precum şi a minorităţilor naţionale la civilizaţia universală (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 182/2000)[5].

Textul Legii nr. 182/2000 indică, asemeni convenţiilor UNESCO şi UNIDROIT, categoriile de bunuri culturale mobile într-o enumerare al cărei caracter este exemplificativ. Acestea sunt: bunuri arheologice şi istorico-documentare (descoperiri arheologice, unelte, ceramică, inscripţii, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentaţie şi harnaşament, arme, însemne funerare, materiale din situri care constituie probe arheologice pentru analize de specialitate; elemente provenite din dezmembrarea monumentelor istorice; mărturii materiale şi documentare privind istoria politică, economică, socială, militară, religioasă, ştiinţifică, artistică, sportivă, sau din alte domenii; manuscrise, incunabule, cărţi rare şi cărţi vechi, cărţi cu valoare bibliofilă; documente şi tipărituri de interes social, precum documentele de arhivă, hărţi şi alte materiale cartografice; obiecte cu valoare memorialistică; obiecte şi documente cu valoare numismatică, filatelică, heraldică, precum monede, ponduri, decoraţii, insigne, sigilii, brevete, mărci poştale, drapele şi stindarde; piese epigrafice; fotografii, clişee fotografice, filme, înregistrări audio şi video; instrumente muzicale, uniforme militare şi accesorii ale acestora; obiecte cu valoare tehnică), bunuri cu semnificaţie artistică (opere de artă plastică: pictură, sculptură, grafică, desen, gravură, fotografie; opere de artă decorativă şi aplicată din sticlă, ceramică, metal, lemn, textile şi alte materiale, podoabe; obiecte de cult precum icoane, broderii, orfevrărie, mobilier; proiecte şi prototipuri de design; materiale primare ale filmelor artistice, documentare şi de animaţie; monumente de for public, componente artistice expuse în aer liber), bunuri cu semnificaţie etnografică (unelte, obiecte de uz casnic şi gospodăresc, piese de mobilier, ceramică, textile, piese de port, pielărie, alte obiecte din metal, os lemn, piatră, sticlă, obiecte de cult, podoabe, ansambluri de obiecte etnografice), bunuri de importanţă ştiinţifică precum specimene rare şi colecţii de zoologie, botanică, mineralogie şi anatomie, trofee de vânat, bunuri de importanţă tehnică precum creaţii tehnice unicat, rarităţi, indiferent de marcă, prototipurile aparatelor dispozitivelor şi maşinilor din creaţia curentă, creaţii tehnice cu valoare memorială, realizări ale tehnicii populare, matriţe de compact-discuri, de CD-ROM şi alte asemenea (art. 3).

Nuanţat este textul art. 2 al Normelor metodologice din 7 aprilie 2004 privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale mobile, care adaugă definiţiei dată de Legea nr. 182/2000 privind patrimoniul cultural naţional mobil: bunurile culturale mobile sunt „bunuri mobile create de om sau de natură, care au semnificaţie arheologică şi istoric-documentară, artistică, etnografică, ştiinţifică sau tehnică”.

Aşadar, textele legislative enunţate mai sus folosesc termenul de „bunuri culturale mobile”, oferind, o clasificare a acestora, însă nu şi o definiţie a ceea ce este, generic, bunul cultural mobil.

În fine, Codul fiscal român (Legea nr. 571/2003 republicată [6]) face referire pe de o parte la „operele de artă”, pe care le clasifică astfel: tablouri, colaje şi plachete decorative similare, picturi şi desene, executate integral de mână; gravuri, stampe şi litografii, originale vechi sau moderne […] executate în întregime manual de către artist […] fără a include procese mecanice sau fotomecanice; producţii originale de artă statutară sau de sculptură, numai dacă sunt executate în întregime de către artist şi semnate de acesta, copiile executate de către un alt artist decât autorul originalului; tapiserii şi carpete de perete, executate manual după modelele originale asigurate de artist, cu condiţia să existe cel mult 8 copii din fiecare; piese individuale de ceramică executate integral de către artist şi semnate de acesta; emailuri pe cupru executate integral manual, în cel mult 8 copii numerotate care poartă semnătura artistului sau denumirea-numele atelierului; fotografiile executate de către artist, scoase pe suport de hârtie doar de el sau cu supravegherea sa, semnate, numerotate şi limitate la 30 de copii, incluzându-se toate dimensiunile şi monturile (art. 152 ² alin. 1 lit. a)). Tot Codul fiscal face referire şi la „obiectele de colecţie” pe care le încadrează în două categorii: timbre poştale, timbre fiscale, mărci poştale, plicuri „prima zi”, serii poştale complete şi similare, obliterate sau neobliterate, dar care nu au curs, nici destinate să aibă curs, precum şi colecţii şi piese de colecţie de zoologie, botanică, mineralogie, anatomie sau care prezintă un interes istoric, arheologic, paleontologic, etnografic sau numismatic (art. 152² alin. 1 lit. b)). Conform Codului fiscal „antichităţile” sunt obiectele, altele decât operele de artă şi obiectele de colecţie cu o vechime mai mare de 100 de ani (art. 152² alin. 1 lit.c)).

Aşadar, atunci când se referă la bunurile care fac obiectul vânzărilor pe piaţa de artă, actele normative românești folosesc preponderent denumirea „bunuri culturale”, în timp ce din punct de vedere al legislaţiei fiscale există „opere de artă”, „obiecte de colecţie” şi „antichităţi”. Iar un text european face referire la „obiecte culturale”. Niciunul dintre aceste texte nu oferă însă o definiţie a bunurilor culturale mobile, ci doar enumără categorii ale acestora, inclusiv ale operelor de artă plastică, care sunt: pictură, sculptură, grafică, desen, gravură, fotografie şi altele. Revine deci, în mod inevitabil jurisprudenţei, dar şi doctrinei sarcina de a oferi o definiţie, repere general aplicabile în vederea calificării unui bun mobil drept operă de artă, sau în limbaj juridic, bun cultural mobil.

Mai mult, prin procedura de clasare, prevăzută de art. 11 -18 din Legea nr. 182/2000, bunurile culturale mobile vor face parte din categoriile juridice ale petrimoniului cultural național mobil, tezaur și fond.

O soluţie jurisprudenţială care a constituit un valoros precedent, în care o instanţă a trebuit să se pronunţe asupra aspectului determinat de faptul că un anumit obiect este sau nu operă de artă este cel al Păsării în văzduh a lui Brâncuşi. Artistul care a exportat statueta în SUA a acţionat în justiţie autorităţile vamale în vederea stabilirii statutului bunului care a intrat în spaţiul american deoarece conform legislaţiei în vigoare (Tariff Act) sculpturile erau exceptate de la plata taxelor vamale, însă autorităţile vamale au inclus opera lui Brâncuşi în categoria ustensilelor de menaj, ori de uz spitalicesc, tablă, sau alte articole ori obiecte manufacturate pentru care trebuia plătite taxe vamale. Procesul care a luat naştere ca urmare a cererii autorului a presupus un probatoriu amplu, prin administrarea probei cu martori, a declaraţiilor unor specialişti şi interogarea lui Brâncuşi însuşi[7]. Soluţia dată a fost în favoarea sculptorului, instanţa reţinând că obiectul este frumos şi în ciuda unei dificultăţi în a-l asimila unei păsări este realizat de un artist profesionist[8] drept urmare fiind exceptat de la plata taxelor vamale.

Şi pe cale doctrinară s-a încercat definirea operei de artă, una dintre ele fiind următoarea: operele de artă sunt bunuri mobile în care se încorporează o operă de spirit, originală care este o creaţie grafică sau plastică[9].

Originalitatea este aşadar o caracteristică esenţială a operei de artă. Aceast caracter este semnalat şi legislativ. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe[10] precizează că sunt protejate „operele originale de creaţie intelectuală […] indiferent de modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt şi operele de artă grafică sau plastică: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice.” (art. 7 lit. g)).

În dreptul european, Directiva 2001/84/CE privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale[11], defineşte opera de artă originală ca fiind „orice operă de artă plastică sau grafică, cum ar fi picturi, colaje, tablouri, desene, gravuri, tipărituri, litografii, sculpturi, tapiţerii, obiecte ceramice sau din sticlă şi fotografii, cu condiţia ca acestea să fi fost realizate chiar de către artist sau să fie copii considerate opere de artă originală” (Articolul 2 teza 1)). Exemplarele operelor realizate în număr limitat chiar de către artist sau sub îndrumarea acestuia, se consideră a fi opere de artă originale. În mod normal, astfel de exemplare se numerotează, se semnează sau se autorizează prin diferite metode de către artist (Articolul 2 teza 2)).

2. Autenticitatea: caracteristică a operei originale

O analiză a jurisprudenţei franceze, bogată în materia anulării vânzării pentru eroare asupra substanţei operei de artă, indică faptul că majoritatea cererilor sunt motivate de lipsa autenticităţii lucrării care a făcut obiectul contractului de vânzare[12]. Astfel, autenticitatea este considerată o calitate substanţială, în lipsa căreia vânzarea poate fi anulată.

Autenticitatea este cea care îi dă operei identitate[13], rezultând în mod obişnuit din legătura care uneşte opera de autorul ei. Însă nu în toate cazurile această legătură este evidentă, deoarece multe lucrări nu sunt semnate[14], pe de o parte, iar pe de altă parte în categoria bunurilor culturale mobile intră şi alte bunuri, nu doar operele de artă plastică. Autenticitatea operelor de artă plastică nesemnate poate fi evaluată în funcţie de apartenenţa acestora la un atelier sau şcoală de pictură, iar între criteriile de apreciere ale autenticităţii unor bunuri cu valoare istorico-documentară trebuie să fie inclusă epoca din care datează respectivul bun, precum şi locul de unde provine, la fel în cazul bunurilor cu valoare etnografică, la acestea adăugându-se şi criteriul întrebuinţării bunului[15].

Chiar în situaţia în care o operă este semnată se poate ridica problema paternităţii operei de artă, cum s-a întâmplat în cazul „tablourilor-capcană” semnate de Daniel Spoerri, care în cadrul unei expoziţii a lucrărilor sale a invitat vizitatorii să realizeze tablouri, cărora să le ofere mai apoi „brevete de garanţie”. Un cumpărător al unui astfel de tablou, semnat pe verso de către artist însă realizat de un copil de 11 ani a solicitat cu succes anularea vânzării, pentru eroare substanţială, opera nefiind una autentică[16].

Importanţa semnăturii este relevată, deşi de astă dată în sens invers şi de creaţia lui Marcel Duchamp, celebra „La fontaine”, în fapt un pisoar căruia artistul i-a aplicat o semnătură: „R. Mutt. 1917”. Prin aplicarea semnăturii sale pe un obiect comun, autorul a creat o operă originală, schimbând sensul utilitar al respectivului obiect. După cum jurisprudenţa franceză s-a exprimat „din momentul în care o operă nu mai este recunoscută ca fiind autentică, ea încetează să existe ca operă de artă, devenind un simplu obiect decorativ”[17]. În cazul pisoarului lui Duschamp obiectul comun – care, de altfel nici nu poate fi un obiect decorativ, fiind unul utilitar – a devenit operă de artă prin intervenţia artistului, deci din bun mobil s-a transformart în bun cultural mobil.

După cum s-a afirmat în doctrina franceză, o operă de artă este autentică atunci când are „acele calităţi care, ţinându-se cont de prezentarea care i-a fost făcută, sunt considerate de către cunoscători ca fiind esenţiale acelei categorii de opere.”[18] Fără a fi de acord întru-totul cu această definiţie care introduce în câmpul autenticităţii prezentarea operei, element extrinsec acesteia, putem reţine că operă autentică este cea care întruneşte calităţile general recunoscute şi acceptate ca fiind esenţiale categoriei sale. Autenticitatea astfel definită este o caracteristică ce este influenţată de percepţia specialiştilor, într-un anumit moment în timp. Datorită mijloacelor tehnice de expertizare[19], dar nu numai, ceea ce într-un anumit moment a fost considerat autentic se poate ulterior revela ca fiind neautentic şi invers, ce părea să nu fie o lucrare executată de un anume pictor, să se dovedească ulterior ca fiind o operă autentică a acelui autor. Astfel, din această perspectivă a momentului la care se consideră autentică sau nu o operă de artă, se va aprecia şi existenţa erorii asupra substanţei obiectului care face obiectul vânzării.

3. Error in substantiam

Preluată din Codul civil italian (art. 1428-1433 C.civ. it.)[20]  reglementarea erorii în  noul Cod civil român (art. 1207- 1213 N.C.civ.) nu mai operează distincțiile clasice, moștenite din dreptul roman prin filieră franceză. Astfel, potrivit Codicelui Civil din 1864,  eroarea era clasificată în eroare-obstacol, eroare –viciu de consimțământ, respectiv eroare indiferentă, cu sancțiunile diferite atrase, adică nulitate absolută pentru eroarea obstacol (error in negotio- eroarea ce cădea asupra naturii actului, error in corpore- eroarea ce afecta identitatea obiectului actului juridic) și nulitatea relativă pentru eroarea viciu de consimțământ- eroare gravă- ce putea purta asupra calităților substanțiale ale obiectului actului juridic (error in substantiam) sau asupra identității ori calităților persoanei cocontractante (error in personam)[21]. Eroarea indiferentă nu avea nicio consecință asupra formării actului civil ori asupra consecințelor sale, nefiind însoțită de vreo sancțiune specifică.

Art.954 alin. 1 C.civ. -1864, traducere fidelă a art. 1110 din Codul civil francez,  menționa că eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției, iar convenția făcută prin eroare, violență sau dol  dă naștere acțiunii în nulitate relativă (art. 961 C.Civ).

Noul Cod civil reduce acea clasificare, eroarea fiind doar esențială sau indiferentă, primul tip de eroare atrăgând întotdeauna anulabilitatea contractului, după cum prevede art. 1207 raportat la art. 1248 din N.C.civ., ce reglementează condițiile și efectele nulității relative.

Eroarea –viciu de consimțământ asupra obiectului prestației (error in substantiam) este sancționată cu nulitatea relativă dacă (conform art. 1207 alin. (2) pct. 2 N.C.civ.) poartă asupra unei calități a obiectului prestației considerate esențiale de către părți, în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

Art. 1208 N.C.civ prevede că nu poate fi anulat contractul dacă faptul asupra căreia a purtat eroarea putea fi cunoscut, după împrejurări, cu ajutorul unor diligențe rezonabile. În general, după cum s-a arătat în doctrină, calitățile unui bun se referă la toți factorii care contribuie la valoarea sa iar prin condiție esențială, în mod obișnuit, se înțeleg acele caracteristici de fapt și de drept care determină în mod direct bunul însuși, însă nu și calitățile care influențează numai indirect evaluarea sa[22]. Astfel, substanța unei opere de artă este dată nu de materialele din care aceasta este făcută, ci de valoarea ei artistică, recunoscută de specialiști și apreciată de societate[23].

Nu trebuie confundată eroarea asupra substanței obiectului cu viciile ascunse ale lucrului, acestea din urmă constituind defecte calitative ale lucrului care puteau fi descoperite prin mijloacele obișnuite de verificare și care se supun obligației de garanție a vânzătorului pentru viciile ascunse[24]. Evident că, într-un asemenea caz, dobânditorul poate, potrivit art. 1710 alin. (1) N.C.civ., solicita înlocuirea bunului cu un alt bun de același fel lipsit de vicii (puțin probabil ca soluția să se aplice în cazul operei de artă, unicat prin sine[25]), reducerea corespunzătoare a prețului sau rezoluțiunea vânzării[26].

În mod obișnuit, în contractele sinalagmatice eroarea contractantului poartă nu asupra prestației sale ci asupra prestației cocontractantului său.  Raportat la o operă de artă,  de obicei eroarea cea mai des întâlnită este cea a cumpărătorului, care crede că dobândește o operă de artă autentică însă devine proprietarul unui fals. O altă situație este cea în care ambele părți sunt în eroare asupra obiectului prestației sau chiar când operatorul economic autorizat potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr.182/2000, investit cu vânzarea publică a unui obiect de artă, înaintează eronat către serviciile deconcentrate ale Ministerului Culturii o cerere de clasare (ulterior se constată că opera de artă era un fals).

În ipotezele arătate mai sus nu putem vorbi, în majoritatea cazurilor, de neîndeplinirea unor diligențe rezonabile din moment ce la o vânzare publică o operă de artă trece, măcar formal, prin filtrul unor experți.

Un alt caz, mai rar, este acel al erorii care provine de la vânzător, acestea ignorând că opera de artă înstrăinată este creația unui autor consacrat[27] .

Pentru a determina aplicabilitatea erorii, nu ne putem referi doar la definirea erorii asupra substanței prin accepțiunea sa limitată, de eroare asupra materiei din care este realizat obiectul[28]. De exemplu, în cazul cumpărării unui tablou, identitatea autorului nu este indiferentă părților, intrând în cadrul aspectului esențial al contractului. Oricum, calificarea caracterelor esențiale ale unui bun, în sensul art. 1207 alin (2) pct. 2 N.C.civ., raportat la obiectele de artă, nu este doar in concreto, ci orice calitate privită ca atare de toată lumea –in abstracto- autenticitatea unei opere, ceea ce duce la certitudinea că eroarea asupra acestei calități este o cauză de anulabilitate, fie că emană de la dobânditorul ce este convins de autenticitatea operei[29] fie de la vânzatorul care o ignoră[30].

Acest ultimă manifestare a erorii (provenind de la vânzător) nu este neapărat mai rară din cauza spețelor în care apare, ci și pentru că errans află foarte rar adevărul; cumpărătorii avizați care fac ”descoperiri” sunt puțin dispuși să îl avertizeze pe proprietar[31].

Plecând de la aceste considerații s-a  susținut că formularea art. 1110 C.civ. fr. (ale cărui sensuri au fost preluate, via codul civil italian, și de noul cod civil român) se referă doar la eroarea asupra prestației ce servește de cauză obligației pentru care se cere nulitatea relativă, adică eroarea asupra contra-prestației[32]. S-a adăugat că admiterea erorii într-o asemenea ipoteză riscă să ruineze securitatea juridică și că face să apese asupra colecționarilor public sau privați o ”amenințare redutabilă”[33]. Mai mult, anularea contractului duce într-un final la sancționarea celor care știu să descopere piese de calitate acolo unde alții eșuează[34], descurajând astfel efortul intelectual și gustul pentru artă. Rezultatul admiterii acțiunii în anulabilitate rămâne profund injust: spre deosebire de cel care găsește un tezaur din întâmplare și are drept la o parte din valoarea acesteia[35], cel care descoperă o operă de artă grație intuiției, sensibilității sale artistice sau cunoștințelor sale nu are drept, în urma repunerii în situația anterioară, decât la restituirea cheltuielilor sale pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză[36]. Mergând pe această idee, s-ar ajunge ca, în realitate, cumpărătorul să garanteze vânzătorului ”calitățile ascunse ale bunului cumpărat”, cât timp acesta din urmă era cel mai în măsură să le cunoască[37].

Atât jurisprudența cât și doctrina au ajuns să împărtășească o altă soluție. Potrivit acesteia, este admisibilă și eroarea provenind de la vânzător dacă consimțământul său a fost viciat de ideea falsă că avea drepturi de care se putea dispensa cât timp și cocontractantul său știa că faptul asupra căruia a purtat eroarea (autenticitatea unei opere de artă) era esențial pentru încheierea contractului[38]. Altfel spus, dacă opera de artă în discuție ar fi fost considerată de vânzător ca autentică, acesta nu ar mai fi vândut-o sau condițiile contractuale ar fi fost cu totul altele. Referitor la diferența de preț care ar fi obținută de vânzător în cazul înstrăinării unei opere de artă autentice, este de remarcat că simpla eroare asupra valorii nu poate antrena o anulabilitate[39]. Totuși, după cum s-a arătat, ”trebuie distins între eroarea monetară ce derivă dintr-o apreciere economică eronată plecându-se de la date exacte și eroarea asupra valorii bunului, care nu este […] decât o consecință a erorii asupra unei calități substanțiale; în acest caz, eroarea trebuie reținută ca o eroare in substantiam”[40]. Concluzionând, eroarea asupra valorii, în principiu indiferentă, nu produce efecte decât atunci când este o consecință a erorii asupra substanței.

Nu întotdeauna eroarea asupra propriei prestații poate atrage nulitatea vânzării. Câteodată, eroarea invocată de vânzător poartă asupra valorii, după cum am arătat mai sus, sau asupra unei erori nescuzabile[41], în speță fiind vorba despre vânzare fără cercetări întreprinse de proprietarul operei de artă prin apelarea la un expert.  În realitate, este dificil să se califice eroare nescuzabilă atitudinea vânzătorului care, în prealabil, a luat precauția de a consulta un expert. Dacă expertul eșuează în stabilirea autenticității operei de artă, dând o opinie care, ulterior, se va dovedi greșită, ne putem afla în prezența unei erori din partea vânzătorului. La fel stă și soluția în cazul în care cumpărătorul se bazează, în achiziționarea unei opere de artă, pe opinia unui expert. Bineînțeles, nu este exclusă atragerea răspunderii civile contractuale a expertului însă această opțiune a părții induse în eroare nu periclitează șansele de a introduce o acțiune în anulabilitatea vânzării propriu zise.

Deci, eroarea asupra substanței operei de artă poate proveni de la oricare dintre părți (vânzător sau cumpărător). Considerăm însă că sunt necesare câteva nuanțări. În ipoteza în care atribuirea exactă a lucrării supuse vânzării era cunoscută de cumpărător și nu de vânzător, nulitatea relativă ar putea fi cerută pentru dol prin reticență, nu pentru eroare. Oricum, obligația de informare contractuală rezidă în sarcina ambelor părți[42].

Pentru a dovedi eroarea- viciu de consimțământ, nu va fi neapărat necesar să fie cunoscut efectiv  de cocontractant caracterul esențial al substanței bunului pentru încheierea contractului (un criteriu subiectiv), ci va trebui probat că cealaltă parte ar fi trebuit să cunoască acest aspect (criteriul obiectiv)[43]. Până la urmă aprecierea calităților substanțiale ale bunului este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea judecătorului[44]. Prin urmare, pentru a fi în prezența îndeplinirii condițiilor pentru eroare, nu este  nevoie de o certitudine  cu care să fie confruntată convingerea contractantului. Eroarea rezidă în diferența dintre convingerea  acestuia și realitate, chiar dacă această realitate este umbrită de o anumită nesiguranță[45].

Într-o asemenea ipoteză, reclamantul nu trebuie să probeze autenticitatea (sau absența sa), iar dacă aceasta a fost demonstrată, a constituit motivul esențial care l-a făcut să contracteze. Mențiunea în catalogul de licitație conform căruia există o atribuire certă unui anumit autor sau unei școli specifice, ar atrage aplicarea art. 1208 N.C.civ, deoarece diligenţele minime de depus în vederea evaluării obiectului contractului de vânzare sunt asigurate prin informarea din catalog.

Astfel, într-o celebră speță, (Le verrou de Fragonard)[46], proprietarul unui tablou, moștenit de la antecesorul său, ce îl dobândise la o licitație publică de artă în 1933, se hotărăște să îl vîndă în 1969. Tabloul este adjudecat la vânzarea prin licitaţie publică de către un comerciant de artă contra unei sume de 55.000 franci francezi. Dobânditorul, după lungi, laborioase și dificile cercetări, identifică acea pictură ca fiind o operă autentică a lui Jean-Honoré Fragonard, al cărei urmă fusese pierdută în 1793, și o vinde la rândul său către muzeul Luvru, care şi-a exercitat dreptul de preempţiune pentru peste 5 milioane de franci francezi. Vânzătorul din 1969 acționează în judecată cerând anularea contractului pe motivul erorii și obține câștig de cauză. Deoarece muzeul Luvru era protejat, fiind dobânditor de bună credință cu titlu oneros al unui bun mobil, restituirea s-a realizat prin echivalent, vânzătorul dobândind astfel plus valoarea pe care dobânditorul o obținuse[47].

După finalizarea dosarului, moștenitorii primului vânzător au introdus o cerere în nulitatea relativă (prescripibilă în 30 de ani, potrivit dreptului francez) a primei vânzări din 1933, pretinzând că, la rândul său, primul vânzător fost în eroare. Însă acțiunea a fost respinsă pe motivul că în momentul primei vânzări lucrarea fusese înstrăinată sub mențiunea ”atribuit lui Fragonard”. Această menţiune înseamna că părţile nu au exclus ca tabloul să fi fost executat de către Fragonard însuşi, drept urmare nu a existat eroare în cazul primei vânzări. Dacă părțile însele au admis, la momentul încheierii contractului, că exista o incertitudine asupra operei de artă, s-a acceptat o vâzarea supusă condiției alea, a cărei realizare nu poate ulterior îndreptăţi pe una sau pe alta dintre ele de a înainta o acțiune în anulabilitate[48].

Prin urmare, dacă părțile, sau catogul de licitație, lasă să planeze o incertitudine asupra operei de artă, printr-o exprimare de genul ”atribuit lui… ” sau ”școlii de la…”, ne plasăm într-o vânzare aleatorie în ceea ce privește obiectul convenției și substanța sa[49]. De aici rezultă importanța mențiunilor utilizate pentru a descrie lucrarea supusă licitației. Desigur că implicaţiile sunt multiple, inclusiv în ceea ce priveşte obligaţia de informare ce incumbă casei de licitaţii[50].

Pe de altă parte, trebuie stabilit și momentul în care eroarea viciază consimțământul. Dacă este vorba despre convingerea părții aflate în eroare, este evident că momentul ce va fi avut în vedere va fi cel de la momentul vânzării, în timp ce dacă discutăm despre realitatea percepută eronat, ea va fi apreciată și stabilită de către instanță în funcție de calitățile intrinseci ale bunului, așa cum erau ele în ziua transmiterii dreptului de proprietate, dar se va ține cont și de elementele posterioare încheierii sale, precum și de cele anterioare sau chiar concomitente, care însă nu au fost avute în vedere de parte. Astfel s-a statuat în cazul tabloului „Olympos et Marsyas”, vândut ca aparţinând şcolii Carrache, după ce vânzătorii, în a căror tradiţie familială tabloul era considerat ca fiind un Poussin, au solicitat expertizarea lucrării de către expertul la ale cărui servicii recurgeau de obicei. Ulterior vânzării la licitaţia publică, unde statul şi-a exercitat dreptul de preempţiune şi a cumpărat tabloul, acesta a fost expus în cadrul muzeului Luvru ca fiind o operă a lui Nicolas Poussin. Acţiunea în anularea vânzării înaintată de către vânzători a fost admisă, instanţa reţinând că „pentru a aprecia dacă consimţământul vânzătorilor a fost viciat, existând eroare asupra substanţei, trebuie să se facă raportarea la momentul vânzării”[51], şi că „doar convingerea de la momentul vânzării trebuie luată în considerare”[52].

4. Concluzie. Chiar dacă definirea legislativă nu este unitară, doctrina și jurisprudența au sintetizat o sferă de înțelegere a obiectelor artistice, opere de artă. Originalitatea lor este esențială în considerarea ca opere de artă. Sinonimic cu bunurile culturale mobile, vânzările având ca obiect operele de artă sunt afectate în anumite situații de eroare, autenticitatea operelor de artă fiind o condiție esențială a întrunirii acordului de voință. Eroarea poate purta asupra asupra naturii obiectului, acesta fiind neautentic, și poate proveni la fel de bine de la vânzător și de la cumpărător. Preluată din Codul civil italian reglementarea erorii în noul Cod civil român nu mai operează distincțiile clasice, moștenite din dreptul roman prin filieră franceză. Cu toate acestea, Noul Cod civil reduce acea clasificare, eroarea fiind doar esențială sau indiferentă, primul tip de eroare atrăgând întotdeauna anulabilitatea contractului.

[1] Publicat în JO L 39 din 10 februarie 2009.

[2] Republicată în M. Of nr. 828 din 9 decembrie 2000.

[3] Normele din 4 decembrie 2003 privind comerţul cu bunuri culturale mobile aprobate de H.G. nr. 1420/2003 publicată în M. Of. nr. 900 din 16 decembrie 2003.

[4] Normele metodologice din 7 aprilie 2004 privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturale mobile aprobate de H.G. nr. 518/2004 publicată în M. Of. nr. 370 din 28 aprilie 2004.

[5] Textul a fost reprodus întocmai în art. 1 al Normelor din 20 august 2008 de clasare a bunurilor culturale mobile aprobate prin H.G. nr. 886/2008 publicată în  M. Of. nr. 647 din 11 septembrie 2008.

[6] Publicată în M. Of. nr. 927 din 23 decembrie 2003.

[7]S-a opinat că litigiul a fost în aparenţă unul juridic, instanţa trebuind a se pronunţa asupra faptului că obiectul este unul frumos, astfel să tranşeze nu o doar o controversă esenţială a esteticii secolului XX, ci şi problemele de ordin metafizic pe care le disimulează, P. Martens, „L’art et le droit” în L’art et le droit, Larcier, Bruxelles, 2010, p. 14.

[8]Pentru o expunere detaliată a argumentelor reţinute a se vedea N. Heinich, „C’est un oiseau” Brancusi vs. États Unis, ou quand la loi définit l’art, Droit et socéieté, 34-1996, http://www.reds.msh-paris.fr/publications/revue/pdf/ds34/ds034-09.pdf .

[9] F. Duret-Robert, Droit du marche de l’art,  ed. Dalloz, Paris, 2013, p.52.

[10] Publicată în M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996.

[11] Publicată în JO L 272 din 13.10.2001.

[12] F. Duret-Robert, op.cit., p. 308. De reţinut că în dreptul francez, textul art. 1110 al. 1 C. civ. care reglementează eroarea substanţială, are următorul conţinut: „l’erreur n’est un cause de nullité de la convention que lorsque’elle tombe sur la substance même de la chose qui en est l’objet ” (eroarea constituie un motiv de nulitate doar atunci când poartă asupra  substanţei obiectului – s.n.). Pentru detalii a se vedea infra nr. 3 și urm.

[13] S. Lequette-de Kernoaël, L’authenticité des oeuvres d’art, L.G.D.J., Paris, 2006, p. 97.

[14] Este bine ştiut că doar începând cu epoca Renaşterii artiştii au început să semneze operele lor.

[15] Într-o soluţie a instanţelor franceze s-a respins cererea reclamantului de anulare a contractului de vânzare care a avut ca obiect  o pereche de candelabre de cult ebraic, fabricate în Alsacia, epoca Ludovic IV, pentru motivul că respectivele piese nu ar fi putut fi utilizate într-o sinagogă, uzul lor nefiind permis. S-a reţinut că un ritual ar fi putut avea loc în afara sinagogii sau într-o altă comunitate evreiască, unde acest lucru era permis, Paris, 15^e ch., sect. A, 23 janv. 1991, citat în F. Duret-Robert, op.cit., p. 334.

[16] Civ.1 ^er, 5 février 2002 cit. în B. Edelman, „L’erreur sur la substance ou l’oeuvre mise à nu par les artistes, même!”, D. 2003, Chron., p. 436

[17] Versailles, 1 ^er  at 2^e ch. Réunies, 13 avr. 1983, Gaz. Pal., 1984.1. somm. 60 cit. în F. Duret-Robert, op.cit., p. 335.

[18] F. Duret-Robert, op.cit., p. 309.

[19] Înscrierea lucrării „Madone à l’escalier” atribuită lui Nicolas Poussin în catalogul dedicat pictorului a fost refuzată de două ori, până când radiografierea acesteia a stabilit cu certitudine că lucrarea îi aparţine.

[20] Este de remarcat că prevederile art. 1207  alin. (1) N.C.civ. referitoare la condițiile erorii  (esențială și recognoscibilă de cocontractant) sunt dezvoltarea art. 1428 C.civ. it. iar art. 1207 alin (2) N.C.civ. preia în integralitate dispozițiile art. 1429 C.Civ. it.

[21] A se vedea, pentru detalii,  P.Vasilescu în I.Reghini, Ș.Diaconescu, P.Vasilescu,  Introducere în dreptul civil, ed. Hamangiu, București, 2013, 496-498;D. Chirică,  Eroarea, viciu de consimțământ în materie conttractuală, în Dreptul nr. 7/2005, p. 36 și urm;  O.Ungureanu, C. Munteanu, Drept Civil. Partea generală, în reglementarea noului Cod civil, ed. Universul Juridic, București, 2013, p.207;  C.Zamșa în Fl.Baias, R.Constantinovici, E.Chelaru, I.Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed.C.H.Beck, 2012, p. 1266-1269; C. Tăbîrță, Despre eroarea-viciu de consimțământ în noul Cod civil (I), în R.R.D.A. nr.5/2013, p.65; B.Ionescu, Eroarea- viciu de consimțământ în lumina dispozițiilor noului Cod civil, în R.R.D.P., nr. 5/2008, p.54-78;

[22] A se vedea O.Ungureanu, C.Munteanu,  op.cit., p. 209.

[23] P.Vasilescu, Drept civil. Obligații, ed. Hamangiu, București, 2012, p.330; C.Tăbîrță, op.cit.,p.65-66.

[24] O.Ungureanu, C.Munteanu, loc.cit.; V. Maury,  De l’erreur  sur la substance dans les contrats à titre onéreux în Etudes Capitant, L.G.D.J., 1939, nr.508 și urm. apud  H.Capitant, Fr.Terré, Y.Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, tome 2, Obligations, Contrats spéciaux, Sûretés, 11 ed, Dalloz, 2000, nr.148-149, p.31.

[25] O situație teoretică ar fi cazul în care vânzătorul se află în posesia atât a originalului cât și a copiei și din eroarea uneia dintre părți sau a amândorura s-ar transmite proprietatea asupra copiei, precum și în ipoteza în care vânzătorul ar putea obține, în virtutea art. 1683 N.C.civ., bunul de la terța persoană proprietară.

[26] A se vedea A. Bénabent, Droit civil. Les Obligations, 7 ed., ed.Monchrestien, Paris, 1999, nr. 78, p.58-59.; Ph.Malaurie, L.Aynès, Ph.Stoffel-Munck,  Droit Civil. Les Obligations,  ed. Defrenois, Paris, 2012, nr.408, p.268.

[27] A se vedea celebrele afaceri judiciare Poussin –Louvre (Civ. 1re, 13 dec. 1982, Dalloz 1987, p.478, notă de J.L. Aubert, JCP.II.20186), Mobilier d’argent (Gaz de Palais, 1977.1.35) sau Le verrou (zăvorul) de Fragonard (TGI Paris, 1976, D.1987, p.489, notă  J.L. Aubert). Pentru prezentare generală a acestor spețe, a se vedea H.Capitant, Fr.Terré, Y.Lequette,  Grandes…, p.17-37; Ph.Malaurie, L.Aynès, Ph.Stoffel-Munck, op.cit., nr. 407, p.267.

[28] Exemplul clasic dat de quasi-totalitatea autorilor este cel preluat de la Ulpian, via Pothier,  cu un sfeșnic de aur, care este în realitate de bronz. A se vedea P.Vasilescu, Obligații…, p. 330; O.Ungureanu, C.Munteanu, op.cit, p. 209-210; Ph.Malaurie, L.Aynès, Ph.Stoffel –Munck, op.cit., nr.408, p.268; A.Bénabent, op.cit.,p. 58.

[29] A.Bénabent, op.cit, p.59; C.Vivien, De l’erreur déterminante et substantielle în RTDCiv, 1992, p.305 și urm.

[30] Ibidem.; Fr. Terré, Ph.Simler, Y.Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, 2002, nr.200.

[31] Speța  Le verrou de Fragonard, apud. H.Capitant, Fr.Terré, Y.Lequette,  Grands…., p.30;  Ph.Malaurie, L.Aynès, Ph.Stoffel-Munck, op.cit.¸p. 268-269.

[32] Fr.Chatelain, P.Taugourdeau, Oeuvres d’art et objets de collection en droit français, ed. Lexis Nexis, Paris, 2011, p.76, Fr.Terré, Ph.Simler, Y.Lequette, op.cit., nr.201.

[33] H.Capitant, Fr.Terré, Y.Lequette, op.cit., p.30; J.Carbonnier, Droit civil. Les obligations,  vol. IV, PUF, Paris, 2000, 22 ed. refondue, nr.48.; Ph.Malaurie, L.Aynès, Ph.Stoffel –Munck, op.cit., nr.409.

[34] H.Capitant, Fr.Terré, Y.Lequette, loc.cit.; Fr.Chatelain, P.Taugourdeau, op.cit, nr.202.

[35] De jumătate din valoarea tezaurului în cazul art. 946 alin. (2) N.C.civ. dacă bunul găsit se află într-un bun imobil sau mobil aflat în proprietate privată, și de maximum 45% din valoarea sa dacă tezaurul descoperit întâmplător se afla într-un bun imobil sau mobil obiect al proprietății publice sau al proprietății private a satatului sau unităților administrativ-teritoriale, potrivit art. 49 din Legea nr. 182/2000.

[36] H.Capitant, Fr.Terré, Y.Lequette,  loc.cit.

[37] Ibidem; adde Ph.Malaurie,  L.Aynès, Ph.Stoffel –Munck, loc.cit..

[38] J.Flour, J.-L.Aubert, E.Savaux, Droit civil. Les obligations tome 3, Le rapport d’obligation, ed. 8,  Sirey, Paris, 2013, nr. 199; Fr.Terré, Ph.Simler, Y.Lequette, op.cit., nr.201.

[39] A se vedea O.Ungureanu, C.Munteanu, op.cit, p.210-211.

[40] A se vedea J.Ghestin, La notion d’erreur dans le droit positif actuel, L.G.D.J. Paris, 1963, nr.73 apud.  H.Capitant, Fr.Terré, Y.Lequette, Les grands …., p.32.

[41] A se vedea H.Capitant, Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit., p.31-32; Ph.Malaurie, L.Aynès, Ph.Stoffel –Munck, op.cit., nr.411; J.Flour, J.-L.Aubert, E.Savaux, op.cit. nr.214; Fr.Terré, Ph.Simler, Y.Lequette, op.cit.,nr.215.

[42] A se vedea M.Fabre-Magnan,  De l’obligation d’information dans les contrats, L.G.D.J. Paris, 1992, passim.

[43] A se vedea C.Zamșa în Fl.Baias, R.Constantinovici, E.Chelaru, I. Macovei, op.cit,.p, 1267.

[44] ”Chiar dacă nu s-a putut stabili că tabloul era sau nu a lui Nicolas Poussin, dacă vânzarea a fost consimțită cu convigerea eronată că tabloul nu putea să fie o operă a lui Poussin, acțiunea în anulare  va fi admisă” (C. Ap. Versailles,  7  ian. 1987, cit. H.Capitant, Fr.Terré, Y.Lequette, op.cit., p. 27, comentariile autorilor la pag. 35., adde  O.Ungureanu, C.Munteanu,  op.cit., p.210.

[45] Speța Poussin, precitată, H.Capitant, Fr.Terré, Y.Lequette,  eod.loco.

[46] A se vedea H.Capitant, Fr.Terré, Y.Lequette, op.cit., p. 36-37; O.Ungureanu, op.cit., p. 211.

[47] Ibidem.

[48] Ph.Malaurie, L.Aynès, Ph.Stoffel –Munck, op.cit., nr.410; H.Capitant, Fr.Terré, Y.Lequette, op.cit., p. 35; J.Flour, J.-L.Aubert, E.Savaux, op.cit. nr.214; Civ. 1, 1972, JCP 1972.II.17065.

[49] Pentru clarificarea expresiilor folosite în comerţul cu artă în Franţa, în anul 1981 a fost emis un act legislativ (Decretul nr. 81-255) care să explice diferenţele de nuanţă dintre „lucrare de” sau „în stilul” ori „în maniera”.

[50] Cu toate acestea ,jurisprudenţial s-a reţinut că „indiferent care este renumele Sotherby’s, este indicat în condiţiile generale de vânzare că nu se garantează exactitudinea informaţiilor referitoare la provenienţa şi autenticitatea operei, chemând cumpărătorul să facă propriile sale investigaţii”, TGI Versailles, 8 septembre 1998, cit. în S. Lequette-de Kernoaël, op. cit., p. 240.

[51] TGI Paris, 13 déc. 1972, D. 1973. 410, note Ghestin et Malinvaud cit. în F. Duret-Robert, op. cit., p. 399.

[52] Versailles, 7 janv. 1987, cit. în F. Duret-Robert, op. cit., p. 399.