Despre fiscalitate şi dreptul financiar în dialog cu prof. univ. dr. Mircea Ştefan MINEA judecător al Curţii Constituţionale

MOCANU Mihaela, Despre fiscalitate şi dreptul financiar în dialog cu prof. univ. dr. Mircea Ştefan MINEA judecător al Curţii Constituţionale

Revistă: Revista Romana de Drept al Afacerilor 2 din 2014

Autor: MOCANU Mihaela

Tip: Info

Despre fiscalitate şi dreptul financiar în dialog cu prof. univ. dr. Mircea Ştefan MINEA judecător al Curţii Constituţionale

Interviu realizat de Mihaela Mocanu, redactor-şef al Revistei Române de Drept al Afacerilor.

Revista Română de Drept al Afacerilor: Bună ziua d-le profesor Mircea Ştefan Minea. Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră, a Revistei Române de Drept al Afacerilor de a răspunde întrebărilor interviului lunii februarie, când am pregătit o ediţie care se referă la aspecte de fiscalitate. Dumneavoastră sunteţi un teoretician al dreptului financiar, dar sunteţi interesat şi de fiscalitatea internaţională, iar în prezent judecător al Curţii Constituţionale. Vă rog să ne relataţi câteva aspecte din cariera dvs., despre profesorii pe care i-aţi avut şi cum aţi ajuns la catedra de drept public a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.

Mircea Ştefan Minea: În primul rând, Vă mulţumesc pentru atenţia şi interesul pe care mi le acordaţi/prezentaţi în acest moment când – vrem nu vrem, vremea trece! – mă apropii de sfârşitul carierei didactice (mă îndrept inevitabil spre „venerabila” vârstă de 65 de ani!). Vă puteţi imagina că aş putea sa vă povestesc/relatez multe…, dar o să mă rezum la a răspunde – pe scurt – la câteva din întrebările formulate.

Când am optat pentru Facultatea de Drept din Cluj (fiind încă licean) am avut în vedere, în principal, două lucruri: să rămân în Ardeal şi să ajung în locul în care şi-au lăsat amprenta mari profesori (precum Traian Pop, Eugeniu Speranţia, Erast Diti Tarangul, Camil Negrea etc.) şi unde slujeau învăţământul juridic superior marii dascăli (Aurelian Ionaşcu, Gheorghe Fekete, Ludovic Biro, Tudorel Drăganu, Ioan Albu, Ioan Gliga, Matei Basarab, Oliviu Stoica, Mircea Stoica, Ioan Ceterchi, Gheorghe Boboş etc.) cărora le port adâncă recunoştinţă, după mai bine de 40 de ani de la terminarea facultăţii.

Am purtat haina/roba de avocat aproape 6 ani la începutul carierei (dar nu m-am simţit confortabil), am trecut în cercetarea ştiinţifică (unde am zăbovit 11 ani în care m-am simţit bine, dar nu împlinit, deşi în acea perioadă am colaborat cu învăţământul superior, desfăşurând activităţi didactice în sistemul „plata cu ora”), din 1991 am intrat în învăţământ – ca lector – la Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai”, din 1995 am dobândit titlul didactic de conferenţiar universitar, iar din 1998 am devenit profesor. În fine, din anul 2010 am fost numit judecător la Curtea Constituţională a României, pentru un mandat de 9 ani (iată, soarta te duce şi acolo unde ţi-ai propus să nu ajungi – în capitală!).

R.R.D.A.: Domnule profesor, probabil că este dificil să faceţi o comparaţie dar care este cea mai complexă activitate pe care aţi desfăşurat-o? Care vă împlineşte cel mai mult?

M.Ş.M.: Dacă-mi permiteţi, am să vă spun, mai întâi, care dintre activităţile desfăşurate de-a lungul carierei mi-a fost şi îmi este cea mai dragă: aceea de dascăl (şi cercetător în acelaşi timp), pentru că legătura şi comunicarea cu studenţii îţi oferă mari satisfacţii profesionale şi sufleteşti, iar cercetarea în domeniul dreptului îţi permite să descifrezi – pentru tine, dar şi pentru ceilalţi – sensuri, nuanţe, calităţi şi defecte etc. ale normelor juridice, ale actelor normative în ansamblul lor, să înfrunţi şi să te confrunţi cu doctrina juridică şi cu jurisprudenţa, ceea ce este – uneori – mai mult decât mulţumitor, este extraordinar!

Şi acum, răspunzându-vă direct la întrebare, mărturisesc că cea mai complexă activitate pe care am desfăşurat-o şi o desfăşor este cea de la Curtea Constituţională, unde – ca judecător – eşti confruntat cu cele mai multe, mai diverse şi mai dificile probleme juridice, dar şi cu cele mai frumoase construcţii jurisprudenţiale; nu rare ori, în cadrul unor opinii concurente sau separate, pot fi dezvoltate puncte de vedere interesante şi utile pentru a face înţelese şi mai apropiate dispoziţiile – uneori seci şi lapidare – ale Legii fundamentale. Confruntarea legilor şi a ordonanţelor (ori a unor dispoziţii din cuprinsul acestora) cu regulile şi principiile constituţionale, precum şi evidenţierea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii acestora se dovedeşte adesea un demers dificil (motiv pentru care se mai şi greşeşte!), dar este întotdeauna o operă care aduce satisfacţii profesionale.

R.R.D.A.: Domnule profesor, vă rog să ne spuneţi care este părerea dumneavoastră despre starea actuală a învăţământului juridic românesc?

M.Ş.M.: Întrebarea este clară şi uşoară, răspunsul însă este mai greu de formulat, dacă ne referim la „învăţământul juridic românesc”, adică la întregul învăţământ juridic din ţara noastră, întrucât „şcolile juridice” din România sunt sensibil diferite, mai ales sub aspectul calităţii umane (profesori şi studenţi) şi, subsecvent, sub aspectul „rezultatelor”. Sunt, aşa cum se ştie, facultăţi de drept care au avut şi şi-au păstrat (ori şi-au construit) un bun renume (precum cele din consorţiu: Bucureşti, Cluj, Iaşi, Sibiu, Timişoara, Craiova) unde atât dascălii cât şi studenţii (majoritatea lor!) dau onoare şi strălucire învăţământului superior şi cercetării ştiinţifice, dar – din păcate – avem şi multe şcoli unde se mimează învăţământul juridic. Responsabilitatea pentru o asemenea stare de lucruri o poartă cei care au susţinut şi au acceptat înfiinţarea şi au tolerat funcţionarea unui număr exagerat de mare de facultăţi de drept pe teritoriul ţării noastre. Si, în mod evident, acolo unde sunt multe zeci de facultăţi de drept nu pot exista mulţi profesori buni şi mulţi studenţi străluciţi, altfel spus creşterea (practic necontrolată şi aberantă) a numărului de „participanţi” la învăţământul juridic românesc a condus la diluarea calităţii. Adevărul spuselor mele este demonstrat de rezultatele obţinute de absolvenţii facultăţilor de drept în formarea (vezi INM, INPPA etc.) şi dezvoltarea carierei lor profesionale.

R.R.D.A.: Domnule profesor, având în vedere prestigioasa dvs. activitate desfăşurată în domeniul dreptului financiar şi fiscal, aţi participat în vreun fel la elaborarea Codurilor fiscale, care anul acesta, împlinesc 10 ani?

M.Ş.M.: La această întrebare răspunsul este scurt: în mod direct, nu! Poate că indirect am avut o oarecare „contribuţie”, având în vedere că după ce ani la rând am criticat (prin cursurile şi articolele publicate) modul incorect sau inconsecvent în care legiuitorul a folosit anumiţi termeni sau expresii, de la un anumit moment dat am observat că „lucrurile s-au remediat”. V-aş da un singur exemplu: Codul fiscal a denumit, mai mulţi ani la rând, un impozit pe avere (impozit direct) drept taxă (greşeală menită să creeze confuzii!): este vorba despre impozitul asupra mijloacelor de transport (de câţiva ani denumit corect), dar care anterior era denumit incorect „taxă asupra mijloacelor de transport”.

R.R.D.A.: Hotărârea din 7 octombrie 2011 a CEDO în cauza nr. 39766/05 Serkov vs. Ucraina aminteşte despre principiul de drept in dubio contra fiscum/in dubio pro libertate civium, care s-ar traduce la noi prin „dubiul profită contribuabilului”. Vedeţi utilă o eventuală includere a lui în Codul de procedură fiscală, mai ales că în art. 4 alin. (2) C. pr. pen. (tot o ramură a dreptului public) îl consacră expressis verbis sub forma in dubio pro reo?

M.Ş.M.: Da, cu condiţia ca dictonul să fie corect înţeles şi respectat atât de legiuitorul care l-ar înscrie expres în Codul de procedură fiscală, cât şi de către „cei care pun în operă” dispoziţiile respectivului cod (organele fiscale). Relativa mea reticenţă este datorată faptului că de nenumărate ori legiuitorul a procedat la modificarea intempestivă a codurilor (fiscal şi de procedură fiscală) cu nesocotirea unor prevederi exprese cuprinse în respectivele „legiuiri”, potrivit cărora orice modificare (care trebuie adoptate cu cel puţin 6 luni înainte de a fi pusă în aplicare) ar trebui să intre în vigoare numai de la 1 ianuarie a anului următor.

R.R.D.A.: Domnule profesor, credeţi că sunt îndreptăţite anumite temeri care apar în spaţiul public cu privire la o fiscalitate prea apăsătoare în România în comparaţie cu celelalte state din Balcani şi Europa de Est? Sau cumva nemulţumirile care s-au acumulat se datorează altor cauze cum ar fi inflaţia legislativă, birocratizarea excesivă a administraţiei fiscale?

M.Ş.M.: Cu siguranţă, îngrijorările care au apărut în spaţiul public sunt îndreptăţite şi ele se datorează, cred, nu numai înăspririi fiscalităţii, ci – mai cu seamă – faptului că se observă (şi se recunoaşte de către guvernanţi) că statul nu este în măsură să asigure o colectare corespunzătoare a veniturilor publice (ceea ce poate induce temerea că fiscalitatea ar putea creşte în continuare, din nevoia stringentă a procurării resurselor bugetare îndestulătoare). România a înregistrat – din 1990 încoace – în fiecare an deficit bugetar (tradus printr-un nivel superior al cheltuielilor publice în raport cu veniturile publice). În prezent, potrivit Tratatului Fiscal adoptat la nivelul Uniunii Europene, deficitul fiscal trebuie foarte bine controlat. Eu apreciez că asigurarea unui nivel superior al colectării veniturilor publice s-ar putea obţine prin utilizarea unor forme de cointeresare a tuturor celor care obţin venituri şi profituri pentru care datorează impozite; acordarea unor facilităţi fiscale persoanelor care – în schimb – ar putea (prin comportamentul lor onest) să determine „aducerea la lumină” a mai multor activităţi din categoria celor care constituie „economia neagră sau gri ar contribui la efortul general de combatere – prin mijloace legale – a evaziunii fiscale, evident în scopul diminuării respectivului fenomen (extrem de negativ).

R.R.D.A.: Din 2006 a apărut profesia de consultat fiscal la care pot aspira absolvenţii de studii economice cu 5 ani vechime. Domnule profesor, ce părere aveţi despre acest binom profesional jurist (cu specializare în domeniul fiscal) şi consultant fiscal (cu background de studii economice). Sunt ele complementare? Care ar fi, în opinia dumneavoastră, rolul juristului (avocat, consilier juridic) şi care cel al consultantului fiscal în problematica de natură fiscală cu care se confruntă mediul de afaceri atât din perspectivă necontencioasă cât şi a contenciosului fiscal?

M.Ş.M.: Nu am elementele necesare pentru a putea face o apreciere corectă în această materie. Cred totuşi că cel mai bun consultant fiscal poate fi persoana care are – în egală măsură – foarte bune cunoştinţe juridice şi economice.

R.R.D.A.: Consideraţi benefică o eventuală propunere de lege ferenda privind o instanţă competentă doar în materie fiscal-vamală (cum este de exemplu în Bulgaria)? Sau consideraţi că e mai potrivit actualul sistem de la noi cu instanţe administrativ-fiscale.

M.Ş.M.: Cred că sistemul actual din România, cu instanţe administrativ-fiscale, nu trebuie schimbat. Schimbări ar trebui să fie făcute – aşa cum arătam mai sus – în scopul diminuării evaziunii fiscale.

R.R.D.A.: Domnule profesor, vă mulţumim pentru răspunsurile dvs., destinate cititorilor Revistei Române de Drept al Afacerilor!

Publicat în „REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR” cu numărul 2 din data de 28 februarie 2014

Scroll to top