Despre frumuseţea vieţii şi a dreptului

PIPEREA Gheorghe, Despre frumuseţea vieţii şi a dreptului

Revistă: Revista Romana de Drept al Afacerilor 5 din 2014

Autor: PIPEREA Gheorghe

Tip: Info

Despre frumuseţea vieţii şi a dreptului

Gheorghe PIPEREA

Interviu realizat de Mihaela Mocanu, redactor-şef al Revistei Române de Drept al Afacerilor.

Revista Română de Drept al Afacerilor: Bună ziua, domnule Piperea! Mă bucur că aţi acceptat şi această invitaţie a Revistei Române de Drept de dialog pe teme ale jurisprudenţei recente, în concret, de astă dată asupra proceselor colective, a clauzelor abuzive, tematică ce alcătuieşte Dosarul lunii mai al R.R.D.A..V-aş ruga înainte – deoarece nu am făcut-o în ocazia precedentă – să ne spuneţi câteva lucruri despre dvs., să vă cunoască şi cititorii revistei noastre mai îndeaproape. Dvs. sunteţi avocat, conduceţi o firmă care este specializată în litigii, sunteţi şi profesor universitar, titular al cursului de Drept comercial la facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, sunteţi şi practician în insolvenţă…vă rog să ne spuneţi de ce aţi ales facultatea de drept, cum aţi ajuns avocat (amintesc aici că aţi fost pentru o perioadă scurtă şi consilier în Consiliul Baroului Bucureşti).

Gheorghe Piperea: În liceu, în clasa a XI-a, îmi doream să fiu profesor de literatură sau de filozofie. Eram sub influenţa profesorului meu de limba română din liceu, care avea aproape de fiecare dată lecţii emoţionante de literatură. De la el am învăţat, din extrasele din cărţi pentru care avea o „citire” mai specială, că viaţa poate fi mai bună, că înseamnă mai mult decât să supravieţuieşti, că e bine să visezi şi să ai idealuri, că un om căruia i-a murit visul e un om ratat sau eşuat. Nu mi-a trecut nici acum starea aceea de spirit…Dar, cu toate acestea am încercat la drept, întrucât diriginta (o profesoară de limba franceză) mi-a sugerat că această carieră poate însemna şi confort economic şi social, ca să zic aşa, şi idealism. Adică, mai simplu spus, construind o carieră, poţi continua să visezi. Este, probabil, ceea ce am putut întruni după 20 de ani de la terminarea facultăţii. Am început cu o primă perioadă de 2 ani în care am fost judecător stagiar, la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti. Mă întreb cine îşi mai aduce aminte că salariul unui judecător stagiar era, la acea dată, de 75 de dolari pe lună. Salariul insuficient traiului într-un Bucureşti care devenea din ce în ce mai mult şi lipsa unei locuinţe au fost motivele pentru care, cu mare regret, am trecut în avocatură, în iunie 1996. În timp, nostalgia acelor primi ani (care nu mi-a trecut nici acum) a fost compensată de lucrurile importante pe care le-am putut face ca avocat şi pe care, probabil, nu le-aş fi putut face ca judecător.

R.R.D.A.: Care sunt acestea?

G.P.: Cariera didactică la Facultatea de drept din Bucureşti (începută din 1995, din poziţia de preparator – colaborator extern al facultăţii), doctoratul la Paris, cărţile şi articolele de specialitate scrise în toţi aceşti ani, cele două firme pe care le conduc (20 de avocaţi, 12 practicieni în insolvenţă) şi lupta pentru drept pe care o duc încă din anul 2003, când am devenit cunoscut ca lector şi autor de cărţi de drept. Mă mândresc că pot spune despre mine că sunt un om al cetăţii, care luptă pentru drept şi care arată oamenilor cum să îşi realizeze drepturile. Încerc, în mod sistematic, să îi învăţ pe studenţi cum să trăiască în profesia de jurist, o profesie grea şi plină de pericole. E o profesie în care nu toată lumea are de lucru sau, dacă are de lucru, nu câştigă suficient pentru o viaţă normală şi stabila într-un secol XXI în care eşti nevoit să consumi ca să supravieţuieşti, uneori pe credit. Iar cei care au de lucru, sunt deseori acaparaţi de profesie într-o măsură atât de mare încât ajung să îşi neglijeze familia şi viaţa personală. Să închizi un deal până la două noaptea (ca să nu se închidă între timp office-urile din New York sau din Singapore) sau să depui o acţiune de tip class action mâine până la 9, ca să nu se prescrie acţiunea, sunt lucruri care devin mai importante decât viaţa personală. Lăsându-ţi sufletul pe tastele calculatorului sau renunţând să ieşi la o cină planificată de mult cu nevasta, ai toate „şansele” să devii o umbră.

R.R.D.A.: Nu vi se pare îngrijorător de mare numărul de absolvenţi ai facultăţilor de drept din România?

G.P.: Cel mai spookie la profesia de jurist nu este faptul că, în România zecilor de mii de absolvenţi de facultate ea generează şomeri, mulţi şomeri, ci şi suspecţi, reali sau închipuiţi, care ajung să fie băgaţi la închisoare de colegi de breaslă, uneori de colegi de facultate…Cred că în facultate trebuie ca generaţia de după noi să înveţe în primul rând să trăiască. Informaţia, importantă, desigur, nu este un scop în sine, mai ales că, până la urmă, cel ce vrea să se informeze, o poate face stând acasă, în faţa calculatorului…

R.R.D.A.: Să înveţe să trăiască?

G.P.: Da, să îţi trăieşti visul şi idealul, să crezi în magia unei poveşti, asta îi învăţ pe toţi cei care mă cunosc. Un om fără ideal este un om golit de viaţă, un om care supravieţuieşte.

Poate părea infantil, dar o învăţ pe fetiţa mea să creadă în Moş Crăciun. În felul acesta, mă auto-încurajez să cred.

R.R.D.A.: Aţi adus vorba de studenţi. Sunt câteva lucruri pe care doresc să le discut cu dvs. Întâi, care este în opinia dvs. starea învăţământului juridic românesc. Dvs. sunteţi unul dintre cei mai tineri profesori universitari, sunteţi şi îndrumător de doctorat (mie, aşa cum am afirmat-o în alte ocazii, mi-aţi fost îndrumător de facto) şi titular de curs, precum şi un prodigios autor. Deci, sunteţi înăuntrul sistemului. Care este dinamica în învăţământul universitar, mai ales cel de stat, unde sunteţi profesor?

G.P.: Am mai spus acest lucru în mod public: este prea mult învăţământ juridic în România. Decanul Facultăţii de drept din Bucureşti, dl. Flavius Baias, îmi spunea în urmă cu 2-3 ani că, în evidenţele autorităţilor (mă refer la ARACIS, în special) sunt aproape 80 de facultăţi de drept în ţară. Bănuiesc că sunt mai mult de 5.000 de absolvenţi de drept în fiecare an; numai facultăţile de drept din aşa-numitul Hexagon (facultăţile „de stat” din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Craiova, Timişoara, Sibiu) „produc” în fiecare an 2.000 de absolvenţi de drept. Piaţa profesiilor juridice deja nu îi mai poate absorbi. În avocatură, de exemplu, sunt în acest moment aproape 40 de mii de avocaţi „licenţiaţi” (sunt şi 2-3 mii în barouri paralele, eretice).

Stilul „clasic” în care se predă rezultă dintr-o programă şcolară încropită la revoluţie, anacronică. Absolventul de facultate de drept este tot ce poate fi un jurist şi, în acelaşi timp, nimic din ceea ce cere piaţa profesională. În 4 ani de facultate înveţi să fii şi jurist de afaceri (avocat dedicat unei întreprinderi), şi avocat independent, şi procuror, şi judecător, dar şi notar sau executor judecătoresc. În profesie, însă, trebuie să o iei de la capăt. Trebuie să înveţi profesia. Şi o faci fie empiric, la locul de muncă, văzând şi făcând, fie prin diverse mastere şi cursuri profesionale, unde descoperi că nu ştii mai nimic. Nu e bine. E nevoie de o schimbare de amploare, pe care sper ca Facultatea de drept din Bucureşti să o declanşeze curând, mai ales că există acum oportunitatea noilor coduri. Ar trebui ca într-un prim ciclu de trei ani să înveţi să fii jurist generalist (calificat, spre exemplu, pentru a fi executor, grefier sau magistrat asistent) şi, în următorii doi ani, să înveţi să fii avocat, procuror, judecător etc.

Pe de altă parte, conţinutul actului didactic este greşit conceput. Informaţie şi atât. Mie, spre exemplu, îmi vin studenţii masiv la primele 2 cursuri (am două serii la anul III, care totalizează 450 de studenţi…), după care colectivul se „subţiază” până pe la 50-60 de studenţi. M-am întrebat deseori ce se întâmplă. Răspunsul este că studentul este foarte oportunist: el vine la primele cursuri ca să te „scaneze”; el vrea să ştie dacă profesorul Piperea îi arată ce trebuie să ştie, la nivel minimal, pentru a lua nota de trecere (sau 7-le cu care să se împăuneze la tati, dl procuror) şi, dacă profesorul Piperea probează că are formula simplă după care studentul pleacă din punctul A şi ajunge în punctul B cu cel mai mic efort, atunci studentul vine la cursul profesorului Piperea; dacă nu, nu; sunt destule cluburi în Bucureşti, ce sens ar avea să le ratezi cu un curs în care profesorul încearcă să îţi spună ce e nou în drept şi cum să trăieşti ca jurist? E mult mai eficient să mergi la cursul profesorului X, care îţi dictează din cărţi sau îţi turuie informaţia minimală necesară aceluiaşi 7 magic cu care să te lauzi acasă, în familia ta tradiţionalistă de jurişti.

Pe de altă parte, şi piaţa cărţilor sau informaţiilor juridice este o victimă a inflaţiei. Se scrie prea mult, prea superficial, prea puţin coerent. Am ajuns să văd autori care scriu atât de mult şi atât de superficial, încât nu mai ştiu nici ei ce au susţinut cu câteva luni în urmă…Ca să nu mai vorbim de „scriiturile” din mediile de PR ale profesiilor juridice, pe care le produc firmele de avocatură pentru a „conta” în concursuri la care doar ele participă şi care se câştigă în funcţie de culoarea pachetului de sponsorizare a organizatorului concursului (silver, gold, diamond…).

În plus, sunt cadre didactice în aceste 80 de facultăţi din ţară care produc „cărţi din cărţi”. Eu îmi văd uneori scrierile aproape identic preluate, fără citat, prin diverse „producţii” ale unor domni care se auto-denumesc cadre didactice şi care îşi obligă studenţii să le cumpere „producţiile”…

Cu toate acestea, vă spun că nu este totul dark/noir. Există încă profesori de valoare, care au făcut istorie în drept (unii dintre ei mi-au fost şi mie profesori). O nouă generaţie de cadre didactice, trecute de gradul de conferenţiar prin anii 2005-2010, este în curs de consolidare. Sunt oameni care au făcut doctorate serioase şi cursuri de perfecţionare post-universitare sau cercetări profunde la universităţi prestigioase din Franţa, Marea Britanie sau SUA. Vorbesc atât de colegii mei de la Facultatea de Drept din Bucureşti, cât şi de cei de la Babeş-Bolyai din Cluj şi de cei de la Universitatea de Vest din Timişoara. Sunt convins că sunt astfel de profesori şi la Iaşi, Craiova şi Sibiu sau Braşov, dar i-am evocat doar pe cei din Bucureşti, Cluj şi Timişoara doar pentru motivul că doar pe ei îi cunosc îndeaproape, atât personal, cât şi la nivel de operă.

De aici vine schimbarea, şi este o schimbare în bine. La Şcoala Doctorală a Facultăţii noastre, spre exemplu, nivelul de exigenţă este suficient de ridicat în prezent pentru a fi siguri că nu mai avem teze plagiate sau doctori în drept agramaţi ori pur şi simplu duşmănoşi cu limba română.

R.R.D.A.: Zilele acestea va avea loc a zecea ediţie a Conferinţei pe care o organizaţi dvs. anual, Conferinţa Dreptul Afacerilor. Doresc să vă felicit public pentru tenacitate, pentru mine este o mare bucurie să fi participat de la prima ediţie în fiecare an la această manifestare ştiinţifică.

Vă rog să ne vorbiţi un pic despre această conferinţă.

G.P.: Este o ediţie aniversară – sunt 10 ani de la prima conferinţă. Nu doar că sunt mândru că s-a ajuns aici, dar şi surprins de amploarea fenomenului declanşat. Sunt mulţi colegi care îmi spun că această conferinţă este un „must” (ca să mă exprim în limbaj corporatist), că îşi organizează agendele în aşa fel încât să nu o rateze…

Conferinţele Dreptul afacerilor au reunit, an de an, specialişti români şi străini, idei inovatoare şi argumente de consolidare a unor concepte şi strategii juridice de realizare a dreptului care au făcut „furori” în practică (jurisprudenţă, act legislativ, doctrină). Sunt concepte, cum ar fi solidarismul contractual, procesele colective, grupul de societăţi, grupul de contracte, stakeholders, fracţionarea patrimoniului şi segregarea creditorilor etc., care sunt pur şi simplu inovaţii ale acestor conferinţe. Unele sintagme celebre în Occident au fost prima dată rostite aici; spre exemplu, despre sloganul too big to let fail şi ideologia din spatele ei s-a vorbit prima dată la această conferinţă, în 2009. Iar instituţii sau concepte de dreptul afacerilor, cum ar fi insolvenţa, managementul companiilor, protecţia consumatorilor etc., au fost popularizate şi consolidate an de an la aceste conferinţe.

Încă o dată, sunt mândru de ceea ce s-a realizat în toţi aceşti ani prin intermediul acestui vehicul cu scop special.

R.R.D.A.: Ce părere aveţi despre modul în care se profesează avocatura? Vi se pare că această polarizare a avocaţilor înspre societăţile mari care reunesc zeci, sau poate depăşesc o sută de avocaţi, versus cabinetele individuale, al căror ritm de muncă, dar şi onorarii, sunt diferite, conduce de fapt la conturarea a două profesii? În ce măsură vi se pare că este liberală exercitarea profesiei, în calitate de avocat colaborator în cadrul acestor societăţi de avocatură.

G.P.: Există tipuri de avocatură care nu se pot face decât în echipe mari. Unele proiecte sunt atât de complexe încât echipele de avocaţi trebuie să lucreze în consorţii cu consultanţi (fiscali, consultanţi în proprietate intelectuală, auditori, evaluatori) sau cu specialişti de tot felul (spre exemplu, experţi topografi, ingineri de sisteme etc.). Aşa sunt privatizările, fuziunile şi achiziţiile (denumite în limbaj corporatist M&A), studiile de fezabilitate sau tehnice pentru proiecte de mare anvergură, arbitrajele internaţionale, proiectele de dezvoltare imobiliară sau în domeniul energiei etc. Nu se pot accesa astfel de proiecte decât de către acele firme de avocaţi care au echipele, bugetele şi timpul necesare unor astfel de proiecte. În acest domeniu, pe piaţa noastră este o situaţie de oligopol: foarte puţine firme au aşa ceva şi, deci, proiectele de asemenea anvergură se „joacă” între aceste firme puţine. Câteodată aceste firme sunt concurate de firme mari din Europa sau SUA, dar de regulă aceste firme îşi asigură parteneriatul unor firme româneşti pentru a-şi maximiza şansele de a câştiga proiecte în România. Eu, cu echipa mea de 20 de avocaţi, nu pot participa la astfel de proiecte, şi din motive de oligopol, dar şi din motive de supra-încărcare cu alte proiecte.

Pe de altă parte, există o plajă vastă de servicii avocaţiale care nu pot fi prestate de firme. Spre exemplu, divorţurile, încredinţările de minori sau pensiile alimentare, dosarele penale, litigiile de muncă şi protecţie socială, succesiunile, revendicările imobiliare etc. Aceste activităţi sunt time-consuming (cum spun corporaţiile) sau, după caz, necesită unele calităţi speciale sau disponibilităţi (cum ar fi în penal, unde în cazurile cu arestaţi avocaţii sunt chemaţi şi în week-end sau noaptea) pe care nu le au sau nu şi le permit marile firme. Chiar dacă există în marile firme departamente dedicate acestor tipuri speciale de avocatură, inclusiv penală, nu prea sunt eficiente. Spre exemplu, eu încerc să îmi construiesc de mult un departament de business criminality law dar nu reuşesc. E o alt fel de lume, în care mi-e greu să pătrund sau să respir.

Este evident că vorbim de două tipuri diferite de avocatură, fără a spune că între ele există o falie care să le despartă irevocabil. Dar, mai trebuie spus că avocatura de business este mai comercială, este mai standardizată, mai profit orientated. De aceea, este mai uşor acceptabilă ideea de reclamă şi PR. În firmele de avocatură de business suntem în plină avangardă a internetului, a comunicaţiilor electronice, a afacerilor pe suport virtual, a energiei eco etc., dar şi a cărţii prescurtate la maxim pentru raţiuni de celeritate şi pentru profitul imediat. În firmele mari de avocatură se fac bani, dar libertatea şi independenţa avocaţială sunt mai puţin prezente. Practic, avocatul de firmă este mai mult salariat decât profesie liberală. Din păcate, legea şi statutul avocaţilor nu sunt adaptate acestei realităţi, mult mai pregnante după 2010, fiind blocate într-un tip de economie şi societate ce datează din anii imediat următori revoluţiei. Şi aici este nevoie de schimbare rapidă.

R.R.D.A.: Dacă aţi avea acum vârsta la care ar trebui să optaţi pentru o direcţie în cariera dvs. ce alegere aţi face? Sau, dacă ar fi să o îndrumaţi pe fiica dvs., ce aţi sfătui-o să facă acum, presupunând că tocmai ar absolvi Facultatea de Drept?

G.P.: Cu condiţia să pot transfera în timp situaţia mea materială, mentală şi emoţională de acum, aş opta pentru o carieră de scriitor şi jurnalist. Dar dacă aş fi pus să reîncep de la zero, tot avocat aş fi. Aş vrea ca şi fiica mea să opteze pentru cariera de avocat, dar mai degrabă mi-aş dori ca măcar ea să fie scriitor.

R.R.D.A.: Pentru că discutăm de profesii, ce părere aveţi despre profesia de practician în insolvenţă? Dvs. sunteţi şi practician în insolvenţă şi de altfel, sunteţi recunoscut pe plan internaţional ca fiind un specialist reputat în acest domeniu.

G.P.: Se crede şi despre această profesie, ca şi despre cea de avocat, că este izvor de bani. Nu este aşa. Ca şi în avocatură, şi aici este o polarizare – există 20 de firme mari care fac bani, şi restul de 3.000 de practicieni în insolvenţă care fie nu lucrează, fie „trăiesc” din onorariile minimale care se plătesc din aşa-numitul fond de lichidare colectat dintr-o taxă specială la registrul comerţului şi o cotă obligatorie de 2% care se prelevă din fondurile obţinute din vânzările în insolvenţă. Este o profesie interesantă şi spectaculoasă, făcută în proporţie de 60% de avocaţi (şi de doar 40% economişti şi ingineri). Insolvenţa nu doar că te trece prin tot dreptul – de la teoria generală a obligaţiilor, la procedura civilă şi la dreptul penal – dar şi prin evaluare, contabilitate, management şi alte specializări necesare tratamentului judiciar al unei întreprinderi în dificultate sau în insolvenţă. Dar este şi o profesie periculoasă, întrucât insolvenţa este încercarea de a gestiona un scandal, adică încetarea plăţilor. Sunt cel puţin trei poli între care gravitează practicianul în insolvenţă – judecătorul-sindic, creditorii, debitorii. Dacă nu se păstrează linia dreaptă, a independenţei profesionale, este evident că practicianul în insolvenţă va supăra pe cineva, cândva. Şi atunci apar acţiunile în răspundere, inclusiv penală. De altfel, în ultima vreme, creditorii instituţionali, CSM-ul, politicienii, parchetele, opinia publică, toţi şi-au aţintit privirile asupra acestor practicieni, întrucât s-a observat că cinstita doamnă criză nu mai pleacă, generând din ce în ce mai multe insolvenţe, cu tot cortegiul lor de consecinţe asupra stakeholders-ilor şi, implicit, sau mai ales, asupra salariaţilor. De aici suita de modificări ale legislaţiei, în căutarea unui echilibru care se îndepărtează tot mai mult, pe măsură ce încerci să îl cuprinzi într-o lege. Precum ştiţi, tocmai s-a adoptat în Parlament un proiect de lege a insolvenţei (denumită iniţial Codul insolvenţei), dar a fost sesizată Curtea Constituţională cu privire la aceasta şi, probabil, va fi refuzată la promulgare de preşedinte. De aceea am spus – din moment ce insolvenţa este ea însăşi încercarea de a gestiona un scandal, ar fi un scandal şi mai mare să modifici legea o dată pe an.

R.R.D.A.: Vă rog să ne spuneţi câte ceva despre mult aşteptata lege a falimentului personal, care se pare, nu a făcut obiectul unor opoziţii majore…

G.P.: Sunt semnale că va trece acest an şi nu vom avea decât iniţiative populiste în domeniu. Alături de proiectul de lege pe care l-am scris în 2009, şi care a fost adoptat în senat în 2010, mai sunt alte 5 proiecte, toate aparţinând unor politicieni mai mult sau mai puţin plagiatori, mai mult sau mai puţin populişti. Cert este că mediul bancar şi instituţiile financiare internaţionale nu mai sunt contra ideii acestui proiect. Sunt convins că ceva care să semene a lege de faliment personal va intra în vigoare la noi în 2015.

R.R.D.A.: Aş dori să glisăm spre miezul discuţiei noastre: clauzele abuzive în contractele de credit bancar, impactul lor asupra consumatorilor şi, evident soarta proceselor, care acum pare a înclina în favoarea clienţilor băncilor. Dar, întâi de toate, vă rog să le spuneţi cititorilor noştri care a fost resortul care v-a făcut să doriţi să vă implicaţi în astfel de procese, extreme de dificil de gestionat din cauza numărului mare de reclamanţi – şi poate le amintiţi dvs. şi pe celelalte. Aş aminti aici apelativul pe care vi-l adresa domnul profesor Ion Turcu, de la Universitatea Babeş-Bolyai de la Cluj, acela de „fair-play”; acesta să fie motivul?

G.P.: Încă îmi amintesc de acest apelativ pe care l-a folosit dl prof. Turcu. Mă simt flatat. Acei oameni care au venit la mine în 2010 ca să îmi ceară să îi reprezint în litigii contra băncilor mi-au spus că fuseseră refuzaţi deja de marile firme de avocatură (nu cunosc motivul; poate teama, numărul mare al acestor persoane care se organizaseră în grupuri pe internet fiind intimidant; poate din calcul rece, multe din marile firme care au refuzat să îi reprezinte pe consumatori fiind sau devenind ulterior avocaţi ai băncilor în aceste procese) şi toate marile firme i-au orientat către mine. Mi s-a părut că ar fi un-fair-play să îi refuz. Pe de altă parte, a fost o provocare, profesională şi intelectuală. Nu mai făcusem aşa ceva până atunci. Intrând mai adânc în problemă, am descoperit ulterior că nici altcineva înainte nu mai făcuse aşa ceva. Nu puteam refuza o astfel de oportunitate. Multă lume mi-a spus că e o nebunie ce fac şi că nu numai că ideea acestor procese colective este greu de acceptat în România, dar şi că cei cu care vreau să mă lupt de unul singur – băncile – sunt prea mari ca să poată fi învinşi. Mai mult, după declanşarea procesului, o furibundă campanie de diabolizare a mea s-a declanşat în mass-media main stream. Bineînţeles, de avocaţi (care, flexându-şi muşchii în ideea de a mă contrazice pe mine, s-au făcut văzuţi de bănci, care i-au angajat şi, surpriză, au primit onorarii de 10 de milioane de euro care i-au scos din faliment), PR, analişti, ziarişti plătiţi de bănci. Am rezistat, căci cei mai mulţi dintre cei 2.300 de clienţi aliaţi în procesele contra băncilor şi „gestionaţi” de mine şi-au păstrat încrederea în mine, chiar dacă nu a fost uşor (reamintesc că, la începutul anului 2011, un număr de 5 ordonanţe de îngheţare a plăţilor în aceste contracte au fost respinse de nişte judecători care, ulterior, au regretat soluţiile). Asta a fost forţa pe care m-am bazat pentru a continua. Şi am câştigat. Când am câştigat, nu numai că modelul meu a fost copiat (uneori greşit) de foarte mulţi avocaţi contra băncilor, dar băncile şi-au dat seama – tardiv, desigur – că au cheltuit prosteşte zeci de milioane de euro cu avocat, consultanţi şi PR-işti, pentru a pierde nişte procese pe care le putea evita, întrucât eu am încercat iniţial o mediere cu băncile. Interesant este că azi istoria se repetă, de data asta în procesele relative la denominarea plăţilor în CHF. Atunci, în 2010, m-am întunecat, am îmbătrânit într-o lună cât în 5 ani. Acum, însă, nu mă mai întunec. Sunt imun.

R.R.D.A.: Vă rog să ne relataţi cum a decurs totul, care au fost piedicile majore, bucuriile şi îngrijorările. Mi se pare că la nivel colegial s-au „inflamat” relaţiile cu confraţii care reprezintă interesele băncilor, cele cu reprezentanţii instituţiilor bancare…

G.P.: E teatru ieftin. Cum am spus mai sus, au reapărut spectacole de flexat muşchii, pentru ca aceiaşi avocaţi pe care i-am bătut deja în procesele din 2010 să fie văzuţi de bănci şi să fie angajaţi. Pentru mine, nimic impresionant. Deşi, pentru instituţii aparent serioase, care realizează topuri ale avocaţilor acest spectacol de bodybuilding pare să fie deosebit de interesant: avocaţii pe care i-am bătut eu în procesele cu băncile apar pe primele locuri la litigii, atât în 2012, cât şi în 2013, eu lipsind, evident. Ca fapt divers, de vreo patru ani, Chambers Europe, despre care am citit că este o instituţie respectabilă, m-a pus pe primul loc la insolvenţă, fără ca eu sau cineva cunoscut mie să fim întrebaţi vreodată. Sunt onorat să fiu pe acest prim loc, mulţumesc celor care m-au făcut remarcat în această calitate, dar ce chestie, nu?

R.R.D.A.: Cum a schimbat intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă dinamica acestor procese colective?

G.P.: Deocamdată, nu se vede o schimbare majoră. Nu în procesele anterioare. Cele declanşate în 2013-2014, în mod evident, trec prin faza de verificare (prevăzută de art. 200 C. pr. civ.) relativ uşor, fără probleme. Avem deja termene fixate în câteva din dosarele ce au ca obiect denominarea plăţilor în CHF. Vom vedea însă cum va fi pe fond.

R.R.D.A.: La final, aş dori să vă întreb de noile dvs. proiecte, precum este Asociaţia Parakletos. Care este scopul acesteia, ce doriţi să obţineţi prin înfiinţarea ei?

G.P.: Parakletos înseamnă aliat, partener, consolator (un umăr care ţi se oferă pentru a plânge, la nevoie). Constituită în principal cu oameni care au trecut cu bine prin procesele colective din 2010, asociaţia îşi propune să ofere modele şi sprijin şi celorlalţi consumatori, pentru a-şi realiza drepturile. Asociaţia ţinteşte la statutul special dat de legislaţie acelor asociaţii de protecţia consumatorilor care au minimum 3.000 de membri şi minimum 10 filiale: de reclamant în procesele de tip class action, cu efecte valabile erga omnes, şi de interlocutor al autorităţilor în chestiunile ce ţin de protecţia consumatorilor. După ce şi acest Airbus A300 se va ridica de la sol, voi da manşa unor co-piloţi, pentru a mă ocupa de alte proiecte.

R.R.D.A.: Şi alte proiecte, să le numesc „personale” aveţi? Precum să scrieţi o nouă carte – de acest lucru sunt sigură, să abordaţi un domeniul al dreptului încă neexplorat în spaţiul românesc?

G.P.: Principalul meu proiect pe următorii 3 ani este un tratat de drept comercial în 4-5 volume, pe care ulterior să îl poată revizui actualii mei asistenţi. Poate peste 10 ani voi scrie un volum de drept al viitorului (sau drept în viitor), în care voi aborda potenţialul de modificare fundamentală a întregului drept pentru a se adapta situaţiei, previzibile, în care omul din generaţiile de după noi va trăi 150 de ani. Provocările sunt multiple. Le revedem peste 5 ani!

R.R.D.A.: Domnule profesor, vă mulţumesc pentru timpul acordat şi, precum altă dată, vă doresc putere să le înfăptuiţi pe toate!

Publicat în „REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR” cu numărul 5 din data de 31 mai 2014