MOCANU Mihaela, PIPEREA Gheorghe, Interviu – Despre TVA, procese colective şi dilemele întâlnite în practică
Revistă: Revista Romana de Drept al Afacerilor 7 din 2012
Autori: MOCANU Mihaela, PIPEREA Gheorghe
Tip: Info
Interviu – Despre TVA, procese colective şi dilemele întâlnite în practică
Gheorghe Piperea1
Interviu realizat de Mihaela Mocanu, Redactor Şef al Revistei Române de Drept al Afacerilor
Revista Română de Drept al Afacerilor: Domnule avocat Piperea, pentru numărul din septembrie al Revistei Române de Drept al Afacerilor, care va avea ca subiect principal TVA-ul, am avea nişte întrebări care vi se adresează din perspectiva de practician şi nu neapărat aceea de profesor de drept comercial şi specialist în insolvenţă, aşa cum sunteţi dumneavoastră cunoscut pe piaţa avocaturii şi în mediul universitar. Respectiv în ceea ce priveşte dosarul pe care l-aţi promovat în acţiunea anularea obligativităţii plăţii TVA-ului, plăţii TVA-ului retroactiv, acţiune pe care aţi promovat-o în vara anului trecut şi care a primit o soluţionare în luna mai a anului 2012. O să vă rog să ne povestiţi cum a început, cum aţi construit cazul, care au fost faptele şi pe urmă care a fost strategia juridică.
Gheorghe Piperea: Anul trecut, în perioada de vară şi după aceea cu mai multă acuitate în toamnă, au fost puse la punct de către fosta conducere a ANAF o întreagă serie de acţiuni, care au fost mai degrabă o campanie după părerea mea decât o chestiune de legalitate, controale făcute de către ANAF personal unor ziarişti şi unor firme care erau angajatorii acestor ziarişti. Aceste controale s-au extins după aceea la mai toate vedetele din showbiz-ul românesc: realizatori de programe de televiziune, actori, artişti plastici, sculptori, cântăreţi sau entertaineri.
RRDA: Mă scuzaţi că vă întrerup – artişti plastici?
GP: Da. Sunt inclusiv astfel de situaţii. Sunt pictori de biserici, spre exemplu, care au fost supuşi unor astfel de controale şi care s-au trezit cu sute de mii de lei de plată, retroactiv, cu penalităţi uneori de 200%. Sunt compozitori care sunt în această situaţie şi care nu s-au gândit la aşa ceva de zeci de ani; sunt compozitori, ca de exemplu Domnul I.T., care n-au avut niciodată o astfel de situaţie, dar s-au trezit cu astfel de probleme; este vorba de cântăreţi cum este Doamna I.P., o cântăreaţă de muzică populară, care a venit la mine şi m-am crucit când am auzit că este pusă să plătească din 2005 TVA retroactiv cu penalităţi de peste 200%. Pe scurt, este vorba nu numai de jurnalişti, deşi după părerea mea ţinta au fost jurnaliştii şi nu toţi, ci anumiţi jurnalişti. Ca să dea o impresie de legalitate şi de imparţialitate au extins toată această campanie şi la toţi ceilalţi care realizau venituri din drepturile de autor, inclusiv acele venituri care se plăteau prin organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor cum sunt CREDIDAM, UNITER sau toate celelalte organisme care se ocupă cu colectarea drepturilor de autor de la suporţii media, ceea ce înseamnă că au intrat în această campanie ca victime colaterale peste 3000 de persoane, 3000 de persoane care în mod normal n-ar fi trebuit să fie puse într-o astfel de situaţie, mai ales că sunt persoane care dintotdeauna realizează venituri din astfel de profesii, din astfel de activităţi. În fiecare an începând din 2002, când s-a introdus pentru prima dată impozitul pe venitul global, au depus declaraţii de impunere la fisc, nimeni nu le-a spus niciodată că s-ar putea să fie o problemă legată de TVA, iar ei au plătit dintotdeauna acest impozit de 16% începând din decembrie 2002, bineînţeles, când a fost introdus.
RRDA: Deci l-au achitat la termen.
GP: Tot ceea ce trebuia să ştie cel care realiza venituri din cesiunea de drepturi de autor era că trebuie să plătească un 16% în fiecare an, aşa cum face orice altă persoană care exercită o profesie liberală, inclusiv noi, avocaţii. Dar spre deosebire de noi, avocaţii, care ştiam încă din 2004 că dacă depăşim un anumit prag de încasări într-un an trebuie să plătim TVA şi să facturăm TVA-ul clienţilor, ei n-au ştiut acest lucru; li s-a spus acest lucru din momentul în care au fost, spre exemplu, declaraţi de către fisc din oficiu ca plătitori de TVA, fără să fie anunţaţi. Pur şi simplu i-au declarat din oficiu, le-au dat titlu executoriu care constata acel TVA retroactiv pe ani de zile şi le-au dat un titlu executoriu care conţinea şi penalităţi uneori de 200%. Din acest punct de vedere sunt încălcate în mod evident nişte principii foarte clare din Codul de procedură fiscală, cel mai important fiind cel al predictibilităţii: eu ca şi contribuabil, ca să pot să mă supun legislaţiei fiscale, ca să fiu un bun contribuabil, trebuie să ştiu ce am de plătit şi pentru asta fiscul are nişte obligaţii, printre care şi aceea de a mă informa ce taxe, ce impozite, ce contribuţii am de plătit. Din moment ce ani de zile – şi vorbim aici de peste cinci ani de zile – am depus în fiecare an la fisc declaraţii de impunere şi totul a fost clar din punctul de vedere al fiscului (ai plătit 16% impozit pe venit, asta este tot ce e de plătit) înseamnă că eu m-am conformat legislaţiei şi modului în care era interpretată şi aplicată legislaţia la momentul respectiv. Să vii şi să spui după cinci ani de zile că de fapt ar fi trebuit să plătesc şi TVA, mai mult decât atât să-mi spui că la acest TVA trebuie să se aplice şi penalităţi şi, în fine, să vii şi să spui că în mod normal ar fi trebuit să emiţi nişte facturi plătitorului acestui venit, în aşa fel încât eventual să îţi poţi deduce TVA-ul, este completamente în contra oricărui principiu ce ţine de fiscalitate şi este completamente împotriva unor decizii ale CEDO, respectiv ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. La CEDO, spre exemplu, au fost astfel de cauze încă de prin 1978; am dat exemplu în acţiunea pe care am făcut-o cauza Silver contra Marii Britanii, o cauză foarte veche, din 1978. Am dat exemplu şi o decizie din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 2006 – este vorba despre Fundaţia Falco, acel cântăreţ austriac care a dat în judecată statul german tocmai pe această chestiune de TVA.
RRDA: Situaţia a fost similară?
GP: Situaţia este identică. Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene spune foarte clar, negru pe alb, că în ceea ce priveşte veniturile din cesiunea de drepturi de autor, nicio legislaţie din Uniunea Europeană nu poate să considere la modul absolut această operaţiune ca fiind o prestare de servicii, aceasta fiind una dintre marile probleme de interpretare. În directiva dată în 2006 se spune că în sensul directivei, în anumite condiţii, cesiunea de drepturi de autor poate să fie considerată prestare de servicii.
RRDA: Care sunt condiţiile?
GP: Condiţiile sunt: continuitate, exerciţiul acestei activităţi ca activitate economică, independenţă. Aici este problema cheie a acestei campanii pe care a declanşat-o statul român, fiscul român, deoarece Codul fiscal român spune că din perspectiva impozitării cu TVA cesiunea de drepturi de autor poate să fie considerată o prestare de servicii, dar cu condiţia ca această cesiune să releve cele trei elemente menţionate: continuitate, aspect economic şi independenţă. Din perspectiva Codului de procedură fiscală, este posibil ca cineva care exercită această activitate şi obţine nişte venituri să aibă o poziţie independentă sau, după caz, dependentă faţă de plătitorul venitului. Ceea ce face reglementarea introdusă în august 2010 în Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală este să completeze această reglementare, practic să contrazică această reglementare. Din perspectiva art. 7 alin. (11) din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, indiferent dacă eşti dependent sau independent, trebuie să plăteşti TVA. În ceea ce îi priveşte pe aceşti oameni (cred că din 3000 de persoane probabil 2800 sunt în această situaţie) există aspecte de dependenţă şi aspecte de independenţă ale exerciţiului acestei activităţi. Cei mai mulţi sunt ziarişti. Aceştia încheie un contract de cesiune de drepturi de autor fie ca parte a contractului de muncă, fie ca act paralel cu contractul de muncă (dar nu înseamnă că este nelegal, atenţie) prin care se obligă, spre exemplu, ca în fiecare săptămână să producă zece articole, zece editoriale sau să producă zece emisiuni. Din punctul acesta de vedere, evident că suntem în prezenţa unei activităţi dependente. Curtea de Apel despre care am vorbit în luna mai 2012 a spus că din moment ce aceste activităţi relevă o dependenţă între autor şi, respectiv, cel care cesionează drepturile de autor înseamnă că din perspectiva Codului de procedură fiscală aceste venituri sunt excluse de la aplicabilitatea TVA, ceea ce înseamnă că acele norme metodologice, care cu toate acestea includ în reglementarea privitoare la TVA şi aceste venituri, sunt nelegale. De aceea s-a constatat că acele norme metodologice sunt nule. Deocamdată hotărârea este în primă instanţă şi este nemotivată. Nu cunosc exact motivele care au stat la baza acestei decizii, cunosc doar dispozitivul care a declarat nule aceste reglementări despre care am vorbit. Să vedem dacă fiscul român va face recurs, probabil că nu, pentru că premierul a declarat că nu va face recurs, dar orice s-ar întâmpla eu voi cere motivarea, pentru că este extrem de important să vedem care a fost motivaţia instanţei. Am mai adus multe alte argumente în afară de distincţia dependenţă-independenţă în activitatea autorului care îşi cedează drepturile de autor, cel mai important fiind, după părerea mea, cel al predictibilităţii. Predictibilitatea este un principiu care transpare foarte clar din cele două tipuri de jurisprudenţe, jurisprudenţa CEDO, respectiv jurisprudenţa CJUE, amândouă fiind în considerarea art. 148 alin. (2) din Constituţie obligatorii în dreptul intern, obligatorii chiar în cazul în care o lege internă ar fi contradictorie cu aceste jurisprudenţe – ştim foarte bine că în această situaţie legislaţia internă este înlăturată de la aplicabilitate. Dar am mai adus încă un argument care de data asta se bazează pe texte din Constituţia noastră, din Codul fiscal şi din Codul de procedură fiscală: nu poţi aplica în mod retroactiv un impozit, o taxă, nu poţi aplica penalităţi pentru o taxă, un impozit, fără să ai un titlu executoriu. Fiscul a decis – şi este valabil inclusiv în cealaltă chestiune delicată care este acum pe rolul instanţelor, anume TVA-ul pe tranzacţiile imobiliare – să emită o decizie de impunere şi în loc ca penalităţile să curgă din momentul în care a fost emisă decizia de impunere, s-a constatat că TVA-ul ar fi trebuit să fie plătit de acum cinci ani şi din acest motiv a aplicat şi penalităţi.
RRDA: Ce se întâmplă cu decizia de impunere de acum cinci ani?
GP: Decizia de impunere de acum cinci ani, în afară de faptul că ar putea să fie considerată prescrisă, dacă relevă un TVA pe drepturi de autor sau pe tranzacţii imobiliare, din această perspectivă a non-retroactivităţii, poate să fie corectă, dar eu personal în cele două tipuri de business-uri despre care vorbim – cesiune de drepturi de autori şi, respectiv, tranzacţii imobiliare – nu ştiu să fi existat acum cinci ani astfel de decizii de impunere. În ceea ce priveşte tranzacţiile imobiliare, astfel de decizii au apărut în 2010, iar în ceea ce priveşte cesiunile de drepturi de autor, aceste decizii de impunere au apărut în vara lui 2011, nu mai devreme. De aceea este evident că este vorba despre o modificare pro-causa a legislaţiei secundare, aceea ce ţine de Hotărâri de Guvern, şi de aceea este vorba de o modificare ilegală a legislaţiei în domeniu, care a şi fost constatată ca atare de Curtea de Apel Bucureşti.
Chestiunea este importantă şi din altă perspectivă, de data aceasta dintr-o perspectivă de business, de contabilitate. Eu sunt convins că foarte mulţi dintre aceşti oameni, nu toţi (cei mai mulţi au tot atât de multe legături şi cunoştinţe despre TVA cum am eu despre bosonul Higgs), s-au gândit că ar fi putut să emită facturi cu TVA dacă li s-ar fi spus. Câţiva dintre clienţii mei au încercat prin 2007 să se înscrie ca plătitori de TVA şi cei mai mulţi au fost refuzaţi. Unul singur a fost înscris ca plătitor de TVA, dar după 6 luni de încercări. De ce spun asta – pentru că a fi plătitor de TVA nu este un dezavantaj în sine. Dimpotrivă, poate să fie un avantaj. De ce? Pentru că tu îţi emiţi o factură care este purtătoare de TVA; practic TVA-ul acela îl plăteşti la stat dacă nu ai cheltuieli deductibile. La rândul său, cel care plăteşte venitul respectiv nu este afectat de acest TVA pentru că, la rândul său, îşi deduce TVA-ul şi aşa mai departe, deci nu este un dezavantaj. Problema majoră este să spui unor oameni care nu ştiau că au de plătit un astfel de TVA, la cinci ani distanţă, că ar fi trebuit să emită facturi. Asta în condiţiile în care tu însuţi, ca stat român, bâjbâiai, erai confuz în această chestiune. Repet, prin 2007 autorităţile fiscale erau convinse că aceste persoane nu trebuie să plătească TVA – nici cei care tranzacţionau imobile, nici cei care realizau venituri din cesiuni de drepturi de autor. Cu toate acestea cineva a considerat că se poate aplica un TVA şi aici şi se poate obţine ceva venit la bugetul de stat; venitul e foarte mic, după părerea mea s-ar fi putut obţine maxim 100 de milioane de lei, dar pe de altă parte s-a considerat că pot fi deranjate nişte persoane care la rândul lor au deranjat.
RRDA: Vă referiţi la TVA-ul pentru drepturile de autor?
GP: Şi [la TVA-ul pentru drepturile de autor], şi [la TVA-ul pentru tranzacţiile imobiliare].
GP: Şi la tranzacţiile imobiliare au fost foarte multe victime colaterale, pentru că de fapt au fost făcute nişte controale şi au fost făcute nişte impuneri cu TVA pentru a se penaliza, pentru a se sancţiona, nişte personaje din politică. Aceste personaje din politică făceau bani din tranzacţii imobiliare şi aici au intrat toţi ceilalţi care au făcut tranzacţii imobiliare şi unii dintre aceştia au şi intrat în faliment. Aceştia au fost printre cei mai loviţi de criză, s-au împrumutat ca să facă aceste tranzacţii, au mai şi nenorocit oameni care au cumpărat apartamente pe simple planuri de urbanism şi toată lumea este afectată în momentul acesta de aceste tranzacţii, iar statul român îi transformă în victime colaterale pe toţi cei care sunt implicaţi, numai pentru că s-a vrut sancţionarea a două-trei persoane din politică. Aceasta este explicaţia mai puţin juridică.
RRDA: Ceea ce spuneaţi mai devreme era că anumite persoane dintre clienţii dumneavoastră au dorit să se declare plătitori de TVA în anul 2007?
GP: Da.
RRDA: Nu s-a reuşit acest lucru pentru ca mai apoi, în 2011, la patru ani distanţă, să vină o decizie de impunere, retroactivând?
GP: Da, exact. E ca şi când statul român a fost un fel de cămătar care avea posibilitatea să aplice 36% din suma respectivă cu titlu de dobândă şi nu ţi-a permis să-ţi plăteşti datoria în aşa fel încât penalitatea aceasta să fie cât mai mică la momentul respectiv şi a spus mai stai un an, mai stai 2, 3, 4 şi după ce s-au făcut 4 ani, după ce s-a adunat 36% în fiecare an cu titlu de penalităţi, se cere plata, dar de data asta cu 200% mai mult. Deci mai rău decât un cămătar. Fiscul român nu se poate transforma într-un cămătar. Ca să poţi să îţi respecţi datoriile de contribuabil, trebuie ca fiscul să te trateze în primul rând ca un partener de afaceri, pentru că practic o treime din ce realizezi tu ca venituri îl dai la stat, dar ca să faci asta cu onoare şi ca să faci asta la timp, trebuie să fii respectat ca un partener, adică să împarţi şi bunele, şi relele unui parteneriat. Or statul român, repet, s-a comportat ca cel mai oribil cămătar.
RRDA: Nu şi-a informat la timp contribuabilii.
GP: Exact. Culmea este că însuşi statul român şi-a pus acest principiu în Codul de procedură fiscală şi el este primul care nu respectă acest principiu. Adică pretinde din partea contribuabililor cinste, onoare, promptitudine, transparenţă, dar de partea cealaltă este completamente invers.
RRDA: Ce se întâmplă cu cei care au achitat deja?
GP: Da, bună întrebare. Acum două zile am avut un astfel de proces pe care l-am câştigat în primă instanţă pentru unul dintre cei 30 de clienţi implicaţi în acest proces colectiv, proces în care Tribunalul Bucureşti a dispus restituirea sumelor plătite cu titlu de TVA, plus penalităţi. Deci în aplicarea efectelor acelei decizii din toamnă prin care s-a suspendat art. 7 alin. (11) din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, articol anulat acum de către Curtea de Apel, Tribunalul Bucureşti a dispus că TVA-ul acesta nu trebuia să fie plătit şi cu atât mai puţin nu trebuiau plătite aceste penalităţi, astfel că s-a dispus restituirea întregii sume, cu dobânda legală, plus onorariul de avocat. Acum este de văzut cine va răspunde pentru situaţiile multiple. Sunt probabil mii de astfel de situaţii în ţară, situaţii în care oamenii vor cere restituirea TVA-ului şi a penalităţilor, dar vor cere şi să li se plătească cheltuielile de judecată, pentru că în procesele fiscale avocaţii sunt foarte scumpi. Deci sunt sume pe care să vedem cine le va achita. Probabil că tot noi, naivii de contribuabili. Dar noi, naivii de contribuabili, s-ar putea la un moment dat să vrem să vedem pe cineva că plăteşte aceste pagube, iar prin cineva mă refer la persoane fizice.
RRDA: Aţi menţionat că în acest proces colectiv dumneavoastră aţi gestionat un grup de clienţi. Ce înseamnă proces colectiv în România?
GP: Da, deocamdată în România nu poţi să vorbeşti despre un proces colectiv în sens de class action, cum este la anglo-saxoni, adică un proces pe care să-l derulezi, să-l gestionezi în vederea obţinerii de consecinţe juridice pentru reclamanţi, dar în acelaşi timp în vederea obţinerii de consecinţe juridice pentru toţi cei care fac parte din acea clasă de potenţiali clienţi, adică consumatori, persoane păgubite de stat prin anumite de măsuri, persoane păgubite de corporaţii prin deversări, pagube aduse mediului ş.a.m.d. Deocamdată nu avem astfel de reglementări în România, în schimb avem posibilitatea unor alianţe procesuale, mai degrabă asta a fost ceea ce am făcut eu şi în litigiile pentru autori, şi în litigiile clienţilor băncilor, şi în litigiile pensionarilor care au dat în judecată statul sau persoanele aflate în îngrijirea copiilor. Sunt alianţe procesuale pentru că actualul Cod de procedură civilă permite ca în situaţii în care drepturile sunt similare, interesele sunt similare, mai multe persoane să fie co-reclamanţi. Bineînţeles că este posibil ca şi mai multe persoane să fie co-pârâţi, dar noi vorbim aici de alianţa procesuală activă, adică aceea în care mai multe persoane având interese identice sau similare dau în judecată unul sau mai mulţi pârâţi. Aş spune că, din perspectiva efectelor acestor hotărâri, ele sunt limitate la cei 30 de reclamanţi pe care i-am reprezentat, dar fiind vorba despre un litigiu complicat, complex, cu mii de pagini, fiind vorba despre un litigiu care vrând-nevrând a fost mediatizat, este un litigiu care va avea efecte, deci măcar pe considerentul cutumelor judiciare el nu va putea să fie ignorant. Tot sistemul judiciar românesc va trebui să se refere la acest precedent judiciar când va avea astfel de litigii, fie în sensul de a-l aplica şi în cazurile identice sau similare, fie în sensul de a-l înlătura de la aplicare pentru diverse motive – e posibil şi acest lucru – dar vrând-nevrând acest proces va avea acest gen de efecte şi este valabil şi pentru procesele contra băncilor, şi pentru procesele contra statului pentru pensii, pentru salarii ş.a.m.d. Este valabil şi din perspectiva efectelor pozitive pentru reclamanţi, dar este valabil şi din perspectiva efectelor negative, pentru că sunt unele efecte negative. Nu tot ceea ce am cerut în acest proces a fost admis de către instanţă; eu am dat zece pagini de argumente şi se pare că singurul argument pe care l-a acceptat instanţa a fost acela al distincţiei dintre activitate dependentă – activitate independentă (aşa se pare, pentru că nu ştiu încă motivarea). La fel şi în dosarele contra băncilor: unele clauze au fost declarate abuzive, altele au fost lăsate ca fiind neabuzive, de aici şi consecinţa efectelor de acest gen, dar important este că precedentul acesta judiciar este creat şi într-un fel sau altul instanţele de acum încolo, zeci de ani de acum încolo, se vor referi la aceste precedente, fie în sensul aplicării lor, fără să mai facă alte calificări juridice, fie în sensul respingerii lor, făcând propriile calificări juridice. Mai avem până să ajungem la situaţia în care astfel de procese colective, astfel de procese class action, să fie admise în România. Probabil că vom avea nevoie de o reglementare specială, dar ţin să atrag atenţia în mod special asupra art. 36 noul C. pr. civ., care permite, după părerea mea, procese colective. De ce spun acest lucru: pentru că, în anumite condiţii, dacă o persoană (poate să fie un avocat, o instituţie sau un ONG) demonstrează că este purtătoarea intereselor unui grup, cum ar fi, spre exemplu, clienţii băncilor, salariaţii, pensionarii ş.a.m.d., poate să formuleze acţiuni fără să aibă un interes direct; acea persoană este purtătoare a interesului grupului, iar efectele acestui proces sunt erga omnes. Aceasta este interpretarea pe care o dau eu art. 36. Consider că acest pas pe care îl face noul Cod de procedură civilă este unul foarte interesant şi esenţial. Rămâne de văzut cum îl vor aplica instanţele. În orice caz, trebuie spus că un germene al acestui tip de procese colective există deja în Legea contenciosului administrativ. Atunci când la art. (2) se defineşte interesul, ni se spune că acest interes poate să fie personal, general sau de grup. În cazul acestui interes general sau de grup, dacă cineva poate să demonstreze că este purtătorul acelui interes, nu e nevoie să demonstreze un interes propriu pentru a fi parte din proces. Mă refer, spre exemplu, la sindicate, la Avocatul Poporului, la Agenţia Funcţionarilor Publici; sunt subiecte de sezină, cum sunt denumite în Legea contenciosului administrativ, despre care se vorbeşte expres, dar pot să mă refer şi la o asociaţie pentru protecţia consumatorilor, la un avocat care se ocupă cu protecţia consumatorilor ş.a.m.d., care ar putea să demonstreze un astfel de interes de grup sau general şi în consecinţă să formuleze acţiuni, poate chiar petiţii la curţile europene sau la Uniunea Europeană.
RRDA: Dar vedeţi necesar în stadiul actual al legislaţiei o reglementare a proceselor colective?
GP: Da, cu siguranţă este necesară. Este necesară o lege specială pentru că sunt multe lucruri care trebuie clarificate: chestiuni relative la mandat, la taxa de timbru, la efectele pe care le poate avea un astfel de proces, chestiuni relative la competenţa instanţelor. Nu poţi să laşi orice judecătorie, spre exemplu, să judece procese colective datorită faptului că sunt depăşite ca logistică. Imaginaţi-vă un proces cu 2300 de clienţi, cum am avut eu în anii anteriori, care s-ar judeca la judecătoria Pătârlagele. Este nevoie de o anumită logistică, este nevoie de o anumită competenţă şi, în consecinţă, trebuie văzut cam care instanţe ar putea să se ocupe cu astfel de procese. Iar eu chiar mă gândesc că în astfel de procese ar trebui să fie implicat foarte serios publicul. Mă gândesc că ar trebui să fie un fel de curţi cu juri, aşa cum este cazul curţilor cu juri de la americani, care se ocupă de procesele de răspundere civilă delictuală, aşa numitele „torts”. De aceea consider că este absolut necesară o astfel de lege, nu complexă, nu complicată, nu ceva care să conturneze Codul de procedură civilă, dar o lege cu 10-20 de articole care să reglementeze acest tip special de proces. Nu este ceva nelalocul lui, având în vedere că avem spre exemplu o lege specială de organizare a Curţii de Casaţie. Putem să ne gândim şi la astfel de legi şi eu chiar lucrez la un astfel de proiect, dar până când nu se trece prin focul purificator (sau nepurificator) al alegerilor din 2012, nu se poate discuta de astfel de chestiuni serioase. Probabil că în 2013.
RRDA: Aceasta era următoarea întrebare. Voiam să vă întreb, având în vedere experienţa dumneavoastră anterioară în gestionarea unor procese cu un număr mare de reclamanţi, dacă intenţionaţi să elaboraţi un proiect de lege.
GP: Nu în toamna asta pentru că nu are niciun sens. E o treabă complicată.
RRDA: Dar intenţionaţi să elaboraţi un proiect de lege?
GP: Am deja un astfel de proiect, nu este finalizat, dar este în stadiu incipient.
RRDA: Revenind la procesul colectiv în materia TVA-ului şi a drepturilor de autor, aţi spus mai devreme că aţi reprezentat 30 de clienţi. Sunteţi primul avocat care a obţinut o hotărâre.
GP: În domeniul acesta, da. Cred că sunt şi singurul, dar nu asta e important, nici că sunt primul, nici că sunt singurul. Important este dacă realmente efectul de precedent judiciar se va manifesta.
RRDA: Dumneavoastră aţi raportat 3000 de cazuri, faţă de 30 de cazuri ale clienţilor dumneavoastră. Ce se întâmplă cu ceilalţi?
GP: Da, bună întrebare. Există două potenţiale soluţii. Ori autorităţile înţeleg exact ce s-a întâmplat la Curtea de Apel şi, atenţie, că este vorba despre o hotărâre împotriva unei Hotărâri de Guvern, ceea ce înseamnă că după ce devine irevocabilă se publică în Monitorul Oficial şi devine opozabilă erga omnes, inclusiv autorităţilor, atunci (dacă înţeleg aceste efecte) tot ceea ce s-a făcut până acum sau tot ceea ce se încerca să se facă trebuie şters cu buretele. Sunt controale care s-au terminat cu declararea din oficiu ca plătitor de TVA, sunt controale care s-au suspendat în toamna anului trecut, deci tot ce s-a întâmplat sau e în curs să se întâmple trebuie să fie şters pur şi simplu şters cu buretele şi oamenii respectivi trebuie să fie puşi în situaţia anterioară. Asta nu înseamnă că vreunul dintre aceşti 3000 de inşi care sunt în situaţia respectivă nu ar putea să spună că vor să fie plătitori de TVA sau că vor să rămână plătitori de TVA, dar asta va fi o decizie personală, conştientă şi care va avea efecte pentru viitor, nu şi pentru trecut. A doua soluţie este ca autorităţile (şi din păcate asta se întâmplă) să considere că hotărârea respectivă este valabilă doar pentru 30 de persoane, cei pe care i-am reprezentat, nu şi pentru ceilalţi, şi să continue în mod greşit această campanie şi atunci toţi cei 3000 de inşi vor da în judecată fiscul. În felul acesta vom ajunge la situaţia în care sistemul judiciar românesc va fi realmente covârşit şi nu vom mai face faţă. Părerea mea este că aici este vorba de un gest serios, curajos, pe care trebuie să-l facă de urgenţă Guvernul României, anume să emită o reglementare clară, precisă, în care să spună că aceşti oameni nu pot să fie plătitori de TVA decât dacă îşi manifestă intenţia în acest sens şi nu pot să fie plătitori de TVA decât pentru viitor. Acum nu ştiu ce se va întâmpla. O Ordonanţă de urgenţă spune că s-a ridicat pragul după care se aplică TVA-ul la 65.000 de euro. Probabil că majoritatea celor 3000 de persoane sunt incluse aici, adică rămân neplătitori de TVA, dar ce se întâmplă cu cei care pot să aibă 65.000 de euro sau mai mult într-un an? Am să vă dau exemplul unuia dintre clienţii mei. Este vorba despre o cântăreaţă care timp de 6-7 ani de zile nu a primit niciun fel de drept de autor de la CREDIDAM, în schimb în anul 2008 a primit în jur de 35.000 de euro la cursul de atunci şi asta a declanşat imediat acest control, control care s-a finalizat cu înregistrarea din oficiu ca plătitor de TVA. Este vorba aşadar despre drepturi care erau plătite pe anii anteriori, dar care au fost plătite toate odată, într-un singur an, motiv pentru care în anul acela a depăşit pragul, dar raportat la cei 4-5 ani care trecuseră nu s-a întrunit pragul. Cu siguranţă că se vor ivi astfel de situaţii şi după această ordonanţă, iar aceasta este o problemă pe care ordonanţa nu o rezolvă. S-ar putea să existe o situaţie în care CREDIDAM să constate că un cântăreţ cumulează din drepturi de autor 65.000 de euro sau mai mult pentru o melodie difuzată sporadic în ultimii 10 ani. Întrebarea este cum se face aplicarea? Sunt aceşti bani aferenţi acelui an sau celor 10 ani?
RRDA: Rămânând tot în sfera TVA-ului, de data aceasta în cazul recalificării considerării vânzătorilor de bunuri imobile comercianţi, ştiţi că s-a înaintat Curţii Europene de Justiţie o întrebare preliminară cu privire la baza la care se va calcula TVA-ul. Din punctul dumneavoastră de vedere, această taxă mai este o taxă pe valoare adăugată sau are altă natură?
GP: Am citit în presă despre această întrebare preliminară. Sunt câteva argumente serioase pentru care ar trebui să fie admisă, însă, după părerea mea, sunt omise destul de multe argumente. Am nişte procese pe rol în acest domeniu, procese cu mult mai multe argumente. Cert este argumentul potrivit căruia vânzarea-cumpărarea nu poate să fie considerată o activitate cu caracter de continuitate. Nu spun că nu este o activitate economică, este clar activitate economică atunci când o faci cu titlu de speculaţie, dar o vânzare-cumpărare nu poate să fie considerată o activitate cu caracter de continuitate. Până la urmă noi, juriştii, ştim că este un contract cu execuţie uno icto, dintr-o dată. Acesta este un argument foarte serios pentru care nu ar trebui să se aplice TVA pe o astfel de tranzacţie, cu atât mai puţin TVA retroactiv şi cu atât mai puţin TVA care să poarte şi penalităţi. Părerea mea este că ar trebui precizat acest lucru, dar întrebarea preliminară s-a făcut deja şi trebuie să aşteptăm reglementarea. Să sperăm că nu va fi o soluţie defavorabilă. Este periculos pentru toată lumea dacă cei de la Curtea Europeană de Justiţie spun că interpretarea fiscului român este cea corectă, pentru că atunci toată lumea trebuie să plătească TVA pentru astfel de tranzacţii. Poate că aşa este, cine ştie, cei de la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sunt mai înţelepţi decât noi – nu pentru că sunt mai deştepţi, ci pentru că au mai multă experienţă. Dar părerea mea este că în cazul respectiv nu vorbim de o taxă pe valoare adăugată. Dacă pui TVA pe o astfel de tranzacţie, este practic o taxă pe valoarea totală – o să vă explic imediat ce înţeleg prin asta – care e interzisă şi la americani, nu numai la noi, şi în plus acele tranzacţii nu pot să fie considerate ca fiind purtătoare de TVA datorită faptului că nu avem de a face cu o activitate în sensul de prestare de servicii sau, după caz, de livrare de bunuri. Oricât ar părea de ciudat eu nu pot să consider că o vânzare de imobil – imobil – este o livrare de bunuri. Vorbim despre livrare de bunuri atunci când bunurile respective se pot mişca dintr-un loc în altul, acesta este sensul etimologic al cuvântului livrare.
RRDA: Dar şi imobilul se predă cumpărătorului, nu?
GP: E altceva decât livrarea. Fiind un bun imobil, nu ai cum să îl dai din mână în mână, predarea este simbolică – se predau cheile sau documentele. Poate să fie un calambur, dar este o problemă de interpretare juridică extrem de importantă. Nu poţi să spui despre tranzacţiile imobiliare că sunt livrări de bunuri pentru că încalci nu legea, ci încalci regulile de gramatică ale limbii române, etimologia cuvântului livrare. Pe de altă parte, nu poţi să vorbeşti despre continuitate aici. Să luăm ca exemplu cazul următor: este un teren de două hectare, teren care ca să poată să fie vândut a fost parcelat. Două hectare, chiar şi în acea perioadă de boom imobiliar, cu greu ar putea fi cumpărate de cineva, poate doar de către un dezvoltator imobiliar care, la rândul său, ar împărţi terenul respectiv în mai multe bucăţi în aşa fel încât acestea să fie cumpărate la preţuri adaptate. Dacă faci 36 de vânzări într-o zi sau într-o perioadă de şase luni, în loc să faci o singură vânzare pentru întreaga parcelă de două hectare, nu înseamnă că ai dat acelei operaţiuni de vânzare-cumpărare un caracter de continuitate. De ce? În primul rând pentru că fiecare vânzare în parte are propria individualitate. Pentru fiecare vânzare în parte există câte un cumpărător şi câte un contract de vânzare-cumpărare care are efect de translaţie a proprietăţii. În al doilea rând, că să poţi să vorbeşti despre o tranzacţie purtătoare de TVA, trebuie să pui părţile în situaţia de la momentul efectuării tranzacţiei şi să aplici preţului tranzacţiei un TVA de 19%, cât era atunci. Nu mai poţi face acest lucru decât afectând în mod grav securitatea circuitului civil pentru că trebuie să-l chemi pe cumpărător sau vânzătorul de atunci să-l cheme pe cumpărător şi să-i emită acum o factură pentru TVA-ul respective, în aşa fel încât să nu fie afectat preţul. Statul român a spus însă că trebuie să aplicat un TVA, ceea ce înseamnă că din preţul încasat trebuie dat statului 19%, sumă care poate fi eventual solicitată cumpărătorului, eventual vânzătorul îl poate da în judecată pe cumpărător. De aceea spun că acest TVA aplicat tranzacţiilor imobiliare nu e un TVA, adică taxă pe valoare adăugată, ci este o taxă pe valoarea totală pentru că suma respectivă, reprezentând preţul, este diminuată în ceea ce îl priveşte pe vânzător cu 19%, iar vânzătorul îşi poate recupera suma respectivă dacă are timp, chef şi bani ca să îl dea în judecată pe cumpărător. Asta este problema cea mai mare a acestei modalităţi de aplicare a TVA-ului şi este o problemă care, din păcate, a fost omisă de cei care au făcut întrebarea preliminară, dar sunt avocaţi, fiecare îşi gestionează procesul cum vrea în privinţa asta.
RRDA: Dumneavoastră, în calitate de avocat în astfel de dosare, nu aţi emis o întrebare preliminară?
GP: Nu am emis o astfel de întrebare în niciun astfel de proces, deşi din păcate stau pe loc de vreo doi ani de zile cu acest proces. Am mers de mai multe ori la Curtea de Casaţie şi înapoi la Curtea de Apel în privinţa unor excepţii pe care le-a ridicat fiscul. N-am ridicat o astfel de întrebare pentru că ştiu care este efectul: suspendarea procesului. Eu vreau să se rezolve rapid, sunt oameni care încă sunt sub efectul curgerii de penalităţi. După cum ştim, în procedurile de executare silită fiscală, faptul că ai introdus o acţiune în justiţie, inclusiv o acţiune în contencios administrativ, nu suspendă nici executarea şi nu suspendă nici curgerea penalităţilor şi cu cât dosarul durează mai mult, cu atât penalităţile sunt mai mari. Şi în eventualitatea în care pierzi, pentru că n-am pus niciodată ştampila pe un dosar 100% câştigat, te poţi trezi că după ani de zile de proces în care i-ai mai şi dat clientului speranţa că câştigă, penalităţile sunt de patru-cinci ori mai mari decât erau iniţial. E riscant cu aceste penalităţi pentru că curg în continuare. Aceasta este dispoziţia din Codul de procedură fiscală română. După părerea mea este foarte în neregulă. Sigur că poţi să obţii suspendarea, numai că, atenţie, e vorba doar de suspendarea executării, nu se suspendă şi curgerea penalităţilor. Or, o astfel de cauză care se suspendă odată cu trimiterea la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene poate să dureze două luni sau 3, 4, 5 ani de zile. Poate să dureze un an, cum a fost cauza de la Curtea de Justiţie din 12 iulie 2012, cauză care a fost declanşată de una dintre băncile date de mine în judecată; întrebarea preliminară le-a fost respinsă celor de la bancă după un an de zile. Acesta a fost un caz fericit, dar dosarele de fiscalitate, după câte ştiu eu, durează cam 3, 4 ani de zile până când se întorc la instanţa română. De aceea nu mi-am luat acest risc.
RRDA: Cum consideraţi că este în interesul clientului dumneavoastră? Întrevedeţi posibilitatea de a acţiona în justiţie cumpărătorul de bună credinţă pentru plata TVA-ului?
GP: Da, numai că aici va fi o problemă masivă. Cumpărătorul ar putea să invoce, aşa cum deja aţi sugerat din întrebare, buna credinţă. Pe de altă parte, nu ştiu cum va reacţiona instanţa care va vedea că în procedura fiscală s-a considerat că TVA-ul este bine aplicat. Nu ştiu cum va proceda instanţa, dacă va spune că TVA-ul acesta trebuia să fie suportat de către vânzător, nu de cumpărător. Sunt deja foarte multe astfel de procese terminate irevocabil în defavoarea vânzătorilor, iar vânzătorii sunt acum obligaţi să îşi recupereze cumva acele sume, eventual dând în judecată cumpărătorii, ceea ce înseamnă sute de procese.
RRDA: Dar obligaţia de plată a TVA-ului este impusă în sarcina vânzătorului la momentul la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare?
GP: N-aş spune că este o obligaţie a vânzătorului. Vânzătorul nu are obligaţia de plată a TVA-ului, ci obligaţia de a colecta TVA-ul. Preţul primeşte o excrescenţă de 24%, preţul îl reţine vânzătorul, îl colectează şi îl virează la stat, desigur, în situaţia în care nu are cheltuieli deductibile de făcut. În situaţia în care are cheltuieli deductibile, care sunt şi ele purtătoare de TVA, nu mai plăteşte 24% la stat, ci plăteşte 24% minus cât a cheltuit cu TVA deductibil. Deci nu cred că termenul potrivit este cel de obligaţie. Vânzătorul este cel care colectează TVA-ul şi practic TVA-ul este suportat de către cumpărător, mai ales dacă este cumpărător final. TVA-ul este un impozit neutru pentru agenţii economici, dar este un impozit practic direct. Se transformă în impozit direct în momentul în care este plătit de către consumatorul final, cel care utilizează bunul sau cel care consumă serviciul la finalul lanţului economic. Până la el TVA-ul nu este suportat de nimeni, fiind colectat în cascadă până la consumatorul final.
RRDA: Rămânând în sfera dezvoltatorilor imobiliari, a persoanelor fizice plătitoare de TVA, după cum ştiţi, recent, tot în luna mai a anului 2012, s-a declarat primul faliment al unei persoane fizice în România.
GP: Da; el era declarat de Tribunal încă din toamna anului 2011. Ce s-a întâmplat în mai 2012 a fost că s-a respins recursul, deci a rămas irevocabilă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului.
RRDA: Este tot cazul unui dezvoltator imobiliar. În ce măsură este cu adevărat un faliment al unei persoane fizice, aşa cum dumneavoastră aţi vorbit pentru prima oară în 2009 despre necesitatea falimentului persoanei fizice?
GP: Nu este un faliment al particularului în sensul adevărat al cuvântului. În sensul proiectului de lege pe care l-am promovat eu şi care a fost adoptat de către Senat, dar suspendat de la discutare în Camera Deputaţilor. În cazul de la Cluj, acel dezvoltator imobiliar a fost considerat un comerciant, adică un profesionist în sensul actualului art. 3 C. civ., iar din acest punct de vedere lui i s-a aplicat nu un principiu de analogie cu Legea nr. 85/2006 (aşa cum încerc eu cu nişte procese la ora actuală,) ci i s-a aplicat chiar Legea nr. 85/2006, lege care spune că este supus procedurii insolvenţei (procedurii simplificate de faliment) şi comerciantul persoană fizică. Acum se numeşte nu comerciantul persoană fizică, ci persoană fizică sau juridică supusă înregistrării în registrul comerţului – aceasta este formula din articolul 8 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil. În cazul de la Cluj a fost o decizie a instanţei care a constatat la cererea creditorilor că acel dezvoltator imobiliar este un comerciant. El nu a fost trimis în faliment pur şi simplu în considerarea situaţiei de supraîndatorare ca simplu particular, cum se întâmplă pentru un milion de persoane la ora actuală, cel puţin un milion de persoane sunt în situaţie de supraîndatorare, ci pentru că în afacerea sa a eşuat, a intrat în faliment. Problema cea mai delicată care se va pune în acel dosar, problemă care va face să se întoarcă împotriva creditorilor şi nu în beneficiul lor acest proces de faliment, este că fiind vorba de un faliment deschis după 1 octombrie 2011, adică în perioada de aplicabilitate deplină a Codului civil, acel comerciant va putea să invoce fracţionarea patrimoniului şi deci segregarea creditorilor. Aceasta înseamnă că acei creditori rezultaţi din contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu comerciantul, creanţe rezultând fie în construcţia acelor imobile, fie în restituirea avansului, vor putea să urmărească în procedura de faliment exclusiv bunurile care au fost afectate exerciţiului profesiei de comerciant, adică terenul, casele (dacă s-au construit) ş.a.m.d., nu şi bunurile personale. Acesta este un principiu care rezultă din art. 2324 alin. (4) C. civ. Nu ştiu dacă se va sesiza acest lucru de către cei în cauză, dar din punctul meu de vedere, ca teoretician, am considerat că acesta este cel mai mare risc la care sunt supuşi acei creditori. Într-un limbaj colocvial se poate spune că acei oameni au căzut din lac în puţ, adică vor putea să execute doar ce era afectat exerciţiului profesiei deoarece vânzătorul a fost considerat comerciant şi dacă a avut profesia de comerciant, înseamnă că a avut un patrimoniu de afectaţiune, aşa cum rezultă de altfel şi din Ordonanţa Guvernului nr. 44/2008, ordonanţă care e o reglementare avant la lettre a patrimoniului de afectaţiune profesională din Codul civil.
RRDA: Propunerea Dumneavoastră din anul 2009 cu privire la falimentul persoanei fizice avea cu totul şi cu totul alt spirit, altă filosofie?
GP: Da, este cu totul şi cu totul altceva. Este vorba despre situaţia obişnuită a simplului particular, a consumatorului mai precis, care se împrumută, care consumă servicii, facturi pe care nu le mai poate achita, acel consumator care ajunge în situaţie de supraîndatorare. Supraîndatorarea este un termen mai larg decât insolvenţa, dar similar. Supraîndatorarea este acea situaţie în care datoriile pe care le ai sunt mai mari decât posibilităţile financiare, este un fel de insolvabilitate a particularului, o deconfitură, în sensul vechiului Cod civil, dar seamănă cu insolvenţa pentru că şi insolvenţa până la urmă este o lipsă de cash, adică chiar dacă ai active valorificabile, ele sunt valorificabile foarte greu şi în consecinţă n-ai la momentul scadenţei cash şi de aceea eşti în imposibilitate de a face plata. Este o lege care e complet diferită de ideea care stă la baza acestui proces, am explicat acest lucru de mai multe ori în presă, dar întrucât ştiţi cum sunt cei de la televiziunile de ştiri – trebuie să spui în trei minute tratate întregi – nu ştiu dacă s-a înţeles exact. Acum sper să se înţeleagă că diferenţa este majoră. Este vorba despre un dosar unde s-a considerat că acel dezvoltator imobiliar este comerciant, în timp ce eu vorbesc de situaţia simplului particular – oricare dintre noi poate să ajungă în această situaţie pentru că s-a împrumutat mai mult decât îi permitea resursa financiară, pentru că a făcut cheltuieli mai mari decât îi permitea bugetul de venituri ale familiei ş.a.m.d., adică finanţele personale sunt într-o situaţie delicată faţă de totalul datoriilor. Din păcate acest proiect de lege este ţinut la dospit în Parlament datorită faptului că creditorii internaţionali ai României, în special FMI şi Comisia Europeană, au impus Guvernului României să nu emită această reglementare, nu se ştie pentru cât timp. Reglementarea este în acest moment în sertarele Camerei Deputaţilor, deşi aceeaşi creditori internaţionali ai României chiar au recomandat o astfel de reglementare în alte situaţii cum ar fi Ungaria, Letonia, ş.a.m.d. Ţin să menţionez că am făcut o petiţie la Uniunea Europeană pe tema aceasta şi Uniunea Europeană, cu ipocrizia cu care ne-a obişnuit în ultima vreme, nu mi-a răspuns.
RRDA: Reglementarea nu ar face nimic altceva decât să pună sub protecţia tribunalului persoana fizică care a ajuns în situaţia de supraîndatorare.
GP: Da, şi ar putea să rezolve o problemă masivă a băncilor care deocamdată au ca „soluţie” ascunderea acestor credite neperformante sub preş, credite care sunt un gunoi clar pentru bilanţul lor. Creditele sunt vândute subsidiarelor lor care se numesc support collect, realestate management ş.a.m.d. şi care sunt deţinute chiar de băncile respective, aceste subsidiare păstrându-le acolo sau încercând să se execute silit sau, uneori într-o proporţie foarte redusă, să se mai vândă aceste creanţe la firmele de dep collection. Nu se pot trata prin ştergerea din contabilitate decât dacă există o astfel de reglementare. Fără o astfel de reglementare nu se pot şterge din contabilitate, nici măcar de către bancă, plus că omul acela va rămâne să fie debitor in perpetuum, pentru că ştim foarte bine că principiul din Codul civil este că dacă ai o datorie, eşti ţinut să o plăteşti cu toate bunurile tale prezente şi viitoare. Nu se poate opri această cavalcadă a executărilor silite decât în momentul în care intervine această procedură de insolvenţă care are ca efect pentru aceia care sunt de bună credinţă, şi aceştia sunt peste 98% dintre debitori, efectul de descărcare de datorii, efect care, atenţie, există în momentul de faţă în procedura insolvenţei, atât pentru persoane fizice, cât şi pentru persoane juridice. Sigur, există pentru acele persoane fizice care nu sunt culpabile de fraudă sau alte infracţiuni, dar cei excluzabili sunt descărcaţi de datorii şi te întrebi, ceea ce poate să fie iritant la un moment dat, cum este posibil să ai o astfel de discriminare între Nea Costică de la Cluj, care a mai şi fraudat, înşelat nişte oameni, care din acest motiv au ajuns în faliment, şi milionul de cetăţeni români care sunt în momentul acesta în situaţie de faliment nedeclarat, netratabil. Aceasta este realitatea: oamenii aceia care sunt executaţi silit, care sunt în postura de debitori neperformanţi, sunt trecuţi pe listele biroului de credit, pe listele de la Banca Naţională, de la Centrala Incidentelor de Plăţi şi aceia sunt în faliment, adică pentru ei nu mai există viaţă civilă, nu se mai pot împrumuta din moment ce sunt în CIP sau la biroul de credite. În plus, nu există decât posibilitatea de a-i executa, dar oamenii aceia de regulă au doar casa în care locuiesc şi nimic altceva, unii dintre ei mai sunt şi şomeri.
RRDA: Care este stadiul proceselor colective?
GP: În momentul de faţă am 6-0 contra băncilor, iar în septembrie va fi 10-0. Deci le-am câştigat pe toate, dar aşa cum am spus nu toate clauzele pe care le-am atacat ca atare au fost declarate abuzive. În cazul BCR, spre exemplu, cea mai importantă clauză abuzivă, cea cu privire la dobânda de referinţă variabilă a fost lăsată în contract ca fiind valabilă, în timp ce clauzele relative la comisioane au fost toate declarate abuzive. Desigur că o să rezolv această problemă în apel, iar în ce priveşte Volksbank, Raiffeisen, toate clauzele importante pe care le-am considerat eu abuzive au fost declarate abuzive de către instanţă. Au fost respinse daunele morale şi aceasta este o chestiune pe care o vom rezolva în proces. Deci da, pot să spun că după doi ani de zile de muncă, care muncă m-a îmbătrânit cu cinci ani pentru că a fost şi consum psihic, nervos foarte mare şi au fost momente în care m-am simţit atacat din toate părţile, am câştigat toate procesele care s-au soluţionat până acum. Mai sunt încă patru pe rol, iar în septembrie vor fi câştigate şi acelea.
RRDA: Credeţi că aceasta va avea un impact major?
GP: Da, cu siguranţă. Este, după părerea mea, procesul colectiv model care probabil că se va afla prin cărţile de drept încă douăzeci de ani de acum încolo. Nu pentru că sunt eu aici, ci pentru că este vorba despre peste 2300 de persoane. Eu sunt întâmplător acolo pentru că oamenii aceştia au ales să vină la mine.
RRDA: Dar mai sunt şi alţii în afară de clienţii dumneavoastră?
GP: Nu sunt procese colective. Sunt mii de altfel de procese, dar nu sunt procese colective, sunt procese individuale.
RRDA: Soluţiile sunt aceleaşi. Există o practică unitară? Soluţiile sunt aceleaşi şi în cazul celor care au acţionat individual.
GP: Da, peste tot. Am observat efectul acela de care spuneam, de precedent judiciar, că deja s-a întâmplat, adică am răsfoit sute de hotărâri judecătoreşti din ţară şi am observat acolo pasaje întregi identice între ele, care sunt preluate din acţiunile mele. Deci efectul de cutumă, efectul de precedent judiciar s-a întâmplat deja. Ce vreau să spun şi să clarific este că întâmplător eu sunt în aceste procese. Putea să fie orice alt avocat, bineînţeles de dimensiunea mea profesională. Dar procesele acestea colective vor intra în istorie pentru că (1) este vorba de peste 2300 de persoane şi (2) este vorba despre procese extrem de complexe, procese care releva nişte chestiuni de primitivism în privinţa raporturilor juridice dintre profesionişti şi consumatori în România, primitivism care odată cu aceste procese va fi depăşit. Eu cred că după aceste procese colective şi consumatorii sunt mai informaţi, adică nu se mai duc să semneze orice le trece prin cap, dar în acelaşi timp şi băncile şi cred că pentru bănci e cel mai bine. Băncile sunt informate asupra riscurilor şi ştiu că de acum încolo trebuie să îşi respecte clienţii, iar clientul care este respectat, consumatorul informat, este un debitor performant – bun platnic. Acesta este câştigul cel mai mare pentru bănci, câştig pe care îl vor recunoaşte probabil peste 2, 3 ani de zile, nu acum cât suntem în litigii.
RRDA: Domnule avocat, vă mulţumim.
Publicat în „REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR” cu numărul 7 din data de 30 septembrie 2012
1 Gheorghe Piperea este avocat – partener coordonator la Piperea şi Asociaţii şi Rominsolv SPRL, profesor universitar doctor la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, vicepreşedinte UNPIR şi membru al INSOL Europe.