Dialog cu prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu: procedura civilă în contextul noului Cod

MOCANU Mihaela, Dialog cu prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu: procedura civilă în contextul noului Cod

Revistă: Revista Romana de Drept al Afacerilor 5 din 2013

Autor: MOCANU Mihaela

Tip: Doctrina

Dialog cu prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu¹: procedura civilă în contextul noului Cod

Pentru activitatea sa profesională şi didactică a primit numeroase distincţii: Ordinul Naţional „Steaua României”, Premiul Academiei Române „Simion Bărnuţiu”, Premiul Asociaţiei Juriştilor din România „Mihail Eliescu”. Este autorul a 19 tratate, monografii şi cursuri precum şi al unor prestigioase articole şi studii dedicate dreptului procesual civil.

Interviu realizat de Mihaela Mocanu, redactor şef al Revistei Române de Drept al Afacerilor.

Revista Română de Drept al Afacerilor: Bună ziua d-le profesor Viorel Mihai Ciobanu. Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră, a Revistei Române de Drept al Afacerilor, de a purta o discuţie pe marginea noului Cod de procedură civilă, recent intrat în vigoare. Vă rog însă, pentru început să vorbim despre dumneavoastră, despre cariera dumneavoastră, care a fost parcursul care a făcut ca numele dumneavoastră să fie indisolubil legat dreptului procesual civil.

Viorel Mihai Ciobanu: Sunt ardelean. M-am născut la Huedin, jud. Cluj. Aici mi-am făcut pregătirea de început, şcoala generală şi liceul teoretic care astăzi poartă numele poetului Octavian Goga. Am avut profesori şi colegi minunaţi, îmi amintesc cu multă plăcere de acei ani. Ca să vă daţi seama de nivelul pregătirii, pot să vă spun că aproape toţi colegii din clasa mea, aproape 30, au intrat din prima încercare la o facultate.

Mi-am petrecut copilăria şi aproape toată adolescenţa în mediul juridic, pentru că am locuit şi în curtea Judecătoriei Huedin şi apoi a Procuraturii Huedin, devenite ulterior Unităţi de raion. Părinţii mei au fost mărunţi slujbaşi la Judecătorie, iar apoi la Tribunalul Popular al raionului Huedin. La început preferam grădiniţei sediul instanţei, deoarece toţi mă ocroteau şi mă fascina activitatea judiciară, fiind tolerat să stau cuminte într-o sală de şedinţă sau chiar să particip la o anchetă ori la o cercetare locală, fiind ocupantul ataşului pe care îl avea o motocicletă aflată la dispoziţia procuraturii. După ce au venit anii de şcoală, cu aceeaşi plăcere îmi petreceam timpul liber, mult mai puţin, în aceleaşi locuri. Aceasta până ce, în anul 1968, s-a trecut la reorganizarea teritorială, transformarea regiunilor în judeţe, desfiinţarea raioanelor şi implicit la reorganizarea sistemului judiciar prin Legea nr. 58/1968, care a dus la desfiinţarea unităţilor din Huedin.

RRDA: Orientarea dvs. spre drept a fost deci, trasată din copilărie…

VMC: Deşi eram atât de apropiat mediului juridic, în liceu prima mea tendinţă a fost să mă pregătesc să devin ziarist. Am devenit membru al subredacţiei Cluj a cotidianului pentru tineret (Scânteia Tineretului) şi eram hotărât să fac acest pas, dar facultatea de ziaristică care funcţiona la Universitatea din Bucureşti s-a desfiinţat şi atunci, în anul 1969, când am absolvit liceul, am candidat, aproape firesc, la Facultatea de Drept din Bucureşti, fiind informat că şi absolvenţii acestei facultăţi pot deveni ziarişti. Şi într-adevăr, ca student am continuat colaborarea la acelaşi cotidian, scriind în principal pe aspecte juridice. Am întâlnit şi aici oameni minunaţi, dar am înţeles că speranţele mele legate de ziaristică nu sunt compatibile cu cerinţele impuse de sistem şi după 1974 au încetat preocupările mele în acest domeniu.

RRDA: Aşa se explică faptul că nu aţi urmat cursurile Facultăţii de Drept de la Cluj.

VMC: Da, într-adevăr, am urmat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, specializarea Drept, în perioada 1969-1973. În anul I l-am avut îndrumător de grupă pe Gheorghe Beleiu, ardelean şi el, un civilist de excepţie care, din păcate, s-a prăpădit mult prea repede, ce ne-a fixat drumul pe care îl aveam de parcurs în facultate. Am avut profesori de excepţie, precum Constantin Tomulescu (drept roman), Ion Ceterchi (teoria statului şi dreptului), Aurel Pop, Constantin Stătescu şi Francisc Deak (drept civil), Ilie Stoenescu (Drept procesual civil), Tudor Popescu (Drept internaţional privat), Ion P. Filipescu (Dreptul familiei), Ion Oancea şi Costică Bulai (Drept penal), Nicolae Volonciu (Drept procesual penal), Romulus Ionescu (Drept administrativ). Important însă a fost şi faptul că la fel de valoros era şi eşalonul al doilea, care conducea seminariile: Gheorghe Beleiu şi Corneliu Bîrsan – la civil, Emil Molcuţ la Drept roman, Constantin Mitrache şi Avram Filipaş – la penal, Ion Neagu la Drept procesual penal, ca să mă refer doar la câteva exemple.

Am avut un uşor avantaj pentru că aveam „practică” din copilărie şi adolescenţă şi multe noţiuni, mai ales la proceduri, îmi erau cunoscute.

Studenţia a fost şi interesantă şi frumoasă, deşi desfăşurată într-o perioadă grea pentru societatea românească. Au fost nişte ani de mai mare deschidere, se obţinuse vacanţa de Crăciun, nu eram scoşi decât rar la mitinguri şi primiri de personalităţi străine.

Am legat prietenii care în 2013 ating 44 de ani. Ne-am văzut la întâlniri, ne vizităm în familie, ne trăim împreună bucuriile şi necazurile, fie că suntem la Bucureşti, Lugoj, Braşov, Constanţa, Baia Mare etc. sau chiar în alte ţări.

Promoţia 1973 a fost o promoţie foarte bună, care la specializarea Drept l-a avut şef de promoţie pe Adrian Năstase, devenit deputat, profesor şi specialist în Drept internaţional public, dar şi premier al României şi preşedinte al Camerei Deputaţilor, iar la specializarea Drept economic-administrativ, poziţia a ocupat-o Ioan Tonel Ciobanu, care a rămas cadru didactic în facultate şi s-a specializat în Drept economic şi Dreptul transporturilor, dar care s-a stins prematur din viaţă. Această promoţie a mai dat cadre didactice universitare sau demnitari (de ex. Dan Drosu Şaguna, preşedintele Curţii de Conturi), judecători, unii chiar la instanţa supremă, procurori, unii la Parchetul general (chiar un procuror general, Joiţa Tănase), sau procurori şefi de judeţe, avocaţi celebri, directori de direcţii juridice, notari de mare prestigiu, funcţionari superiori în administraţie etc.

RRDA: Apoi, la finalizarea studiilor universitare aţi ales dvs. să rămâneţi la Bucureşti?

VMC: La absolvirea facultăţii, în anul 1973, repartizarea s-a făcut centralizat pe ţară, la Cluj-Napoca şi am fost numit asistent universitar stagiar la Facultatea de Drept din Bucureşti, ale cărei cursuri le urmasem. Am şi fost repartizat la Catedra de Drept civil, disciplina Drept procesual civil unde se eliberase postul de asistent universitar şi am avut onoarea şi bucuria să lucrez cu prof. univ. dr. docent Ilie Stoenescu, iar după pensionarea acestuia în anul 1975, cu prof. dr. Savelly Zilberstein, doi specialişti de marcă în domeniu. Spre norocul meu, amândoi ştiau foarte multă carte şi aveau experienţă practică (profesorul Stoenescu a fost şi judecător la instanţa supremă, amândoi erau şi arbitri la Curtea de arbitraj), dar mai mult decât atât, au avut şi bunăvoinţa, dorinţa să mă înveţe şi materia Dreptului procesual civil, dar şi cum trebuie să mă documentez, să abordez o problemă, să interpretez un text, să scriu o notă de practică judiciară, un articol sau un studiu mai întins. Mi-au oferit şi sute de volume de cărţi şi de reviste care să constituie baza viitoarei mele biblioteci de specialitate.

RRDA: Aţi avut parte de o îndrumare de excepţie. Care a fost titlul tezei dvs. de doctorat şi în ce an aţi susţinut-o? Presupun că ulterior acestui moment v-aţi continuat activitatea universitară fără întrerupere începând cu anul 1973.

VMC: În anul 1980 deveneam cel mai tânăr doctor în drept din ţară cu teza „Controlul judiciar în procesul civil” sub coordonarea prof. univ. dr. Ilie Stoenescu. Am rămas în continuare în facultate şi pe plan didactic am parcurs drumul firesc, prin concursuri şi fără salturi, obişnuite în alte facultăţi din Universitate: asistent universitar titular (1976), lector universitar (1981), conferenţiar universitar (1990) şi profesor universitar (1992). Din anul 1997 am devenit conducător de doctorat, reuşind să îndrum la finalizare şi susţinere 25 de teze de doctorat.

RRDA: Domnule profesor, sunteţi un autor prolific, cei care v-au sprijinit ar fi mândri de munca dvs. de o viaţă. Ne puteţi, vă rog, indica, măcar în linii mari cum este structurată opera dvs. şi care sunt lucrările de care sunteţi dvs. cel mai mulţumit.

VMC: Nu i-am uitat pe profesorii mei şi nu îi voi uita niciodată, le-am dedicat primele mele realizări. Sper ca undeva, acolo sus, să urmărească munca mea, care, iată, în acest an ajunge la 40, şi să fie mulţumiţi că nu au investit inutil în mine. Activitatea mea ştiinţifică s-a concretizat în lucrări realizate singur sau în colaborare (20 tratate, cursuri, monografii, comentarii, culegeri de practică judiciară, 8 rapoarte naţionale pentru congrese internaţionale, 60 de studii şi articole, 25 de comunicări ştiinţifice, 15 note de practică, comentarii, recenzii). Menţionez în mod deosebit Tratatul teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I şi II (Premiul „Simion Bărnuţiu” al Academiei Române şi Premiul „Mihail Eliescu” al Asociaţiei Juriştilor din România), Tratat de executare silită (realizat în colaborare cu Savelly Zilberstein, lucrare distinsă şi ea cu Premiul „Mihail Eliescu”) şi monografia „Romanian Civil Procedure”apărută în două ediţii, 1997 şi 2013 (aceasta în colaborare cu Claudia Costea Moarcăş) în International Encyclopaedia of Laws, Editura Kluwer Law International.

RRDA: Iar în prezent, cu certitudine lucraţi la elaborarea unor lucrări ştiinţifice din perspectiva noului Cod de procedură civilă…

VMC: Lucrez în prezent la partea mea din noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat şi la coordonarea volumului I, precum şi la un curs destinat studenţilor pe baza aceluiaşi act normativ, scris împreună cu colaboratorii mei, Traian Briciu şi Claudiu Dinu.

RRDA: Domnule profesor, dumneavoastră aţi avut un rol foarte important în cadrul Facultăţii de Drept din Bucureşti al cărei decan aţi si fost timp de 10 ani. Ce alte activităţi aţi mai desfăşurat pe parcursul carierei dvs.?

VMC: În afară de activitatea didactică şi ştiinţifică, în facultate am avut onoarea de a fi ales să desfăşor şi alte activităţi: secretar ştiinţific al Consiliului facultăţii (1988-1990), prodecan (1990-1992), şeful Catedrei de Drept Privat (1997-1998), decanul facultăţii (1998-2008). Am fost şi sunt membru al Consiliului facultăţii, iar între anii am fost 1990-1992 şi 1998-2011, membru al Senatului Universităţii din Bucureşti.

Ca decan am căutat în primul rând să consolidez realizarea predecesorului meu, profesorul Corneliu Bârsan, respectiv funcţionarea în cadrul facultăţii, împreună cu un consorţiu de universităţi franceze, dar în mod deosebit Universitatea Paris I Sorbonne, a Colegiului franco-român de studii europene. Este un lucru excepţional, pentru studenţii francofoni, doritori şi silitori să poată obţine după licenţă două diplome, una a Universităţii din Bucureşti şi una a Universităţii Paris I. Am reuşit însă şi ceea ce nu s-a făcut ani de zile: am obţinut evacuarea facultăţilor de sociologie şi filosofie astfel încât în prezent Palatul Facultăţii de Drept a revenit, cu excepţia Rectoratului, la proprietarul de drept, am realizat renovarea aulei, a sălilor de curs şi seminarii, a bibliotecii şi a birourilor, am înfiinţat sala Prof. Constantin Stoicescu, pentru conferinţe şi simpozioane, în cinstea profesorului care a lăsat facultăţii o substanţială moştenire, din care din păcate, nu am putut recupera decât o parte, dar semnificativă, pentru a oferi burse şi ajutoare studenţilor merituoşi, dar cu posibilităţi materiale mai reduse. Actualul decan, profesorul Flavius Baias a continuat eforturile şi în următorii ani a reuşit şi obţinut fonduri pentru consolidarea clădirii şi refacerea Aripii Pârvan. Deci, grija pentru colegii şi studenţii noştri este permanentă.

Paralel am desfăşurat şi alte activităţi: între anii 1981-1990 am fost şi inspector de specialitate în cadrul Direcţiei Învăţământ superior din Ministerul Învăţământului, răspunzând de profilul ştiinţe juridice (atunci existau doar patru facultăţi, la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Sibiu, ultima dispărând apoi pentru câţiva ani, până după 1990); am fost ales de Senatul României, pentru un mandat de şase ani, între 1992 şi 1998, judecător al primei Curţi Constituţionale a României, care a fost o bună deschizătoare de drumuri, dovadă multe decizii curajoase pronunţate atunci şi numeroase studii publicate; din anul 1990 am devenit şi avocat, incompatibil în perioada 1992-1998, dar apoi avocat colaborator la Societatea „Nestor, Nestor, Diculescu, Kingston, Petersen”; în anul 1991 am fost înscris pe lista de arbitri a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, a cărei preşedinte am fost în perioada ianuarie 2010 – ianuarie 2012.

Pentru activitatea desfăşurată în facultate şi în afara ei, în cursul anului 2002 am fost distins de către Preşedintele României cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, iar în anul 2007, Universitatea de Vest din Timişoara mi-a decernat titlul de „Doctor Honoris Causa”.

RRDA: Este impresionant! Ce carieră prodigioasă aveţi, domnule profesor! Îmi rămâne doar să vă doresc putere de muncă, în continuare, dorinţă aveţi din plin!

VMC: Spuneam ceva mai devreme că am avut norocul să-mi încep cariera universitară cu doi mari maeştri ai dreptului, în general, şi ai Dreptului procesual civil, în special. Ca să închei aceste evocări legate mai mult de persoana mea, aş dori să spun că aproximativ în aceeaşi perioadă norocul a fost din nou de partea mea. După o prietenie care a rezistat timpului şi distanţei mari (Cluj – Bucureşti) la începutul anului 1974, iată, acum aproape 40 de ani, m-am căsătorit cu Elena Maria Moarcăş, devenită Ciobanu, dragostea vieţii mele. Spun noroc, în primul rând pentru că deşi era din Cluj ne-am cunoscut într-o vacanţă la Huedin, unde venise pentru câteva zile, iar, în al doilea rând pentru că a înţeles şi a acceptat viaţa alături de un cadru didactic, care nu întotdeauna este comodă datorită timpului lung pe care trebuie să-l petreci la masa de lucru, de multe ori chiar şi în zilele de sărbătoare. Îi mulţumesc mult pentru această înţelegere!

Dar să revin din nou la profesie.

RRDA: Cum s-a ajuns să vă implicaţi şi în procesul elaborării de acte normative?

VMC: Experienţa în redactarea actelor normative am început să o dobândesc tot de la profesorii mei, având onoarea să fiu inclus în anii ’70 în colectivul care se ocupa de elaborarea unui proiect pentru un nou cod de procedură civilă şi din care făceau parte: Arthur Hilsenrad, Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Petre Ninosu, Adrian Duţă şi Emil Raba. Proiectul s-a şi realizat, dar nu a fost supus niciodată spre adoptare.

Am participat apoi la solicitarea diferitelor autorităţi – Ministerul Învăţământului, Ministerul Justiţiei, Camera Deputaţilor, Comisia de redactare a proiectului Constituţiei din 1991 – la elaborarea unor proiecte, a unor teze, a unor puncte de vedere, a unor propuneri de modificare, fie că a fost vorba de tezele pentru Constituţie referitoare la autoritatea judecătorească, de Legea învăţământului nr. 28/1978, Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992, Legea nr. 59/1993 privind modificarea Codului de procedură civilă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea aceluiaşi cod etc.

Am avut apoi onoarea să fiu desemnat preşedintele Comisiei tehnice care a elaborat proiectul noului Cod de procedură, care a lucrat câţiva, având în componenţă cadre didactice de la Facultatea de Drept din Bucureşti (Gabriel Boroi, Marian Nicolae, Flavius Baias), judecători (Mihaela Tăbârcă judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi profesor universitar, Iulian Gâlcă, în acel moment preşedintele Curţii de Apel Alba, şi preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, Valentin Mitea, vicepreşedinte al Curţii de Apel Cluj, actualul preşedinte), avocaţi (dr. Gheorghe Florea, preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din România), specialişti ai Consiliului Legislativ (profesorul Nicolae Turcu) şi ai Ministerului Justiţiei (Emil Raba, Violeta Belegante, Decebal Ghinoiu, Anişoara Ştefănescu, Cristina Irimia). Am făcut parte alături de Marian Nicolae şi Traian Cornel Briciu, în calitate de consultanţi şi din Comisia de elaborare a proiectului legii de punere în aplicare, din care, în afara unor membri vechi ai comisiei au mai făcut parte Evelina Oprina şi Liviu Zidaru, judecători de tribunal, Bogdan Dumitrache, executor judecătoresc, Mircea Ursuţa, avocat şi Alina Rădoi, specialist în Ministerul Justiţiei.

Practic însă, la elaborarea noului Cod şi-au adus contribuţia sute de practicieni care au comunicat observaţiile şi propunerile lor. Proiectul Codului a fost supus şi aprecierii profesorilor Ion Deleanu de la Cluj şi Ioan Leş de la Sibiu. Sigur că până la urmă aplicarea codului în activitatea practică va semnala cel mai bine plusurile şi minusurile lui. În orice caz, din zecile de dezbateri care s-au organizat până în prezent s-a putut desprinde deja o concluzie: dacă proiectul codului, Cod adoptat în anul 2010 şi proiectul legii de punere în aplicare erau studiate aprofundat la momentul potrivit se puteau evita unele inadvertenţe sau se puteau contura mai bine unele soluţii.

Îndemnul meu este însă să ne aplecăm chiar şi acum cu multă atenţie asupra codului, să interpretăm textele şi în lumina evoluţiei lor de la proiect la lege, să recurgem şi la interpretarea logică şi sistematică, până la urmă să dăm o interpretare care să producă efectele voite. Numai procedând astfel cu toţii, teoreticieni, judecători, avocaţi şi consilieri juridici, executori judecătoreşti, notari publici vom reuşi să impunem obiectivele unei bune proceduri – simplitate, rapiditate, eficacitate – care au fost şi obiectivele primului cod, cel de la 1865, dar au căpătat evident şi noi nuanţe, principala preocupare fiind aceea de creştere a calităţii actului de justiţie.

Deocamdată este nevoie, în primul rând, de studiu aprofundat, interpretarea textelor în spiritul noului cod şi multă bună-credinţă. Înţeleg prin aceasta ca organele de conducere ale instanţelor să organizeze astfel lucrurile, ca respectând principul continuităţii, procesele deja pe rol să fie judecate după vechiul cod, iar procesele înregistrate după 15 februarie 2013 să se desfăşoare normal, paralel cu celelalte cauze, de către judecători care nu mai sunt implicaţi în cauze vechi, mai ales că judecata în primă instanţă se face de un singur judecător. Din păcate, există deja semne că la unele instanţe nu se doreşte ca lucrurile să se desfăşoare firesc şi cred că vinovăţia aparţine Ministerului Justiţiei, care nu a făcut din timp şi toate modificările care se impuneau pentru Programul ECRIS şi Consiliului Superior al Magistraturii, care în perioada în care au intrat în vigoare două coduri noi şi urmează altele două ar fi trebuit să-şi stabilească obiective serioase şi exacte, să transforme diferitele bisericuţe într-un organism unic şi eficient.

Şi acum este momentul să vă răspund şi unor întrebări punctuale privind noul Cod de procedură civilă.

RRDA: Vă mulţumim! O primă întrebare: există o idee centrală, un principiu fundamental în jurul căruia gravitează textele noului Cod de procedură civilă? Este vorba despre soluţionarea în termen rezonabil a cauzelor, despre previzibilitatea duratei procesului şi a practicii judiciare, despre responsabilizarea părţilor şi a judecătorului, despre vreo altă regulă ce stă la baza textelor sau despre toate acestea?

VMC: Am vorbit deja mai devreme despre unele dintre instituţiile noului Cod de procedură civilă. Dar, desigur şi obiectivele enumerate în întrebare au fost avute în vedere. Am să dezvolt un singur aspect.

După cum se ştie, Constituţia din 2003 şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevăd, în acord cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, necesitatea unui proces echitabil, care să se desfăşoare într-un „termen rezonabil”. Dar Consiliul Europei prin Comisia Europeană pentru Eficacitatea Justiţiei, a stabilit încă din anul 2004 că „termenul rezonabil” este baza limită care separă încălcarea Convenţiei de neîncălcarea acesteia, şi că obiectivul pentru sistemul judiciar este judecarea fiecărei cauze într-un „termen optim şi previzibil”. Construind un cod nou era deci, firesc să proclamăm acest principiu (art. 6), dar şi să reorganizăm judecata de o manieră care să permită acest lucru: cercetarea procesului, care se face, de regulă, în Camera de consiliu, şi judecătorul, împreună cu părţile estimează durata procesului în funcţie de excepţii şi apărări, probe etc. (art. 237- 244); dezbaterea în fond a procesului, presupune, de regulă, doar punerea de concluzii orale; pregătirea dosarului de apel sau de recurs se face de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, astfel că instanţa de apel şi de recurs poate trece de îndată la stabilirea termenului şi la judecată (art. 471 şi art. 490); numai completul se stabileşte aleatoriu, iar acesta fixează termenele, cunoscându-şi mai bine dosarele pe care le are în lucru, ia măsuri pentru regularizarea unor acte sau pentru pregătirea judecăţii etc.; dacă partea constată că judecata se tergiversează, faţă de termenul optim şi previzibil, poate, pentru prima oară în sistemul nostru procesual, să introducă o contestaţie (art. 522-526). Altfel spus, s-a introdus şi în reglementarea noastră o cale internă de plângere împotriva termenului în care se soluţionează cauza, astfel cum jurisprudenţa CEDO pretinde încă din anul 2000 (Cauza Kudla/c/Polonia).

Sunt dispoziţii cunoscute chiar din proiect, dar în orice caz din anul 2010 când s-a adoptat noul Cod, nici Ministerul Justiţiei, nici Consiliul Superior al Magistraturii şi nici instanţele nu au făcut din timp pregătirile necesare, astfel încât prin Legea nr. 2/2013, în ultimul moment, aplicarea unor dispoziţii a fost amânată până la 1 ianuarie 2016.

RRDA: Noul cod reglementează două modalităţi de uniformizare a jurisprudenţei. Una post factum, recursul în interesul legii, care exista şi în vechea reglementare şi una nouă, ce are drept scop prevenirea apariţiei unei practici divergente, ambele de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. O interpretare obligatorie pentru instanţe, indiferent că este ulterioară naşterii unei jurisprudenţe neunitare sau preventivă, poate duce la greşeli ce nu mai pot fi reparate ulterior decât legislativ (am întâlnit deja situaţii, cum ar fi în materia executării silite a obligaţiilor de a face sau de a nu face versus posibilitatea acordării daunelor cominatorii). Credeţi că este posibilă interpretarea uniformă, obligatorie pentru viitor a unui text de lege fără ca acesta să fi fost aplicat în prealabil de instanţe, fără să fi fost văzut în „mişcarea sa”, în aplicarea sa unor situaţii de viaţă diverse?

VMC: Dumneavoastră vă referiţi în întrebare la două modalităţi de uniformizare a jurisprudenţei, respectiv la două căi procesuale suplimentare. În realitate, există şi o a treia modalitate care reprezintă regula, respectiv soluţionarea quasi-totalităţii recursurilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşa s-a întâmplat în România înainte de 1948, aşa se întâmplă în imensa majoritate a statelor, deoarece este calea firească, aflată şi la îndemâna părţilor. Aşa cum se spunea în doctrina veche zelul activ ce inspiră întotdeauna interesul particular şi care semnalizează şi cele mai mici încălcări ale legii este de natură să asigure scopul înfiinţării Curţii de Casaţie, şi deci, a unui interes general (G. Tocilescu, 1895). Niciunul din celelalte două mijloace procesuale nu se află şi la îndemâna părţilor.

Comisia de redactare a proiectului noului Cod a dorit să abandoneze sistemul greşit introdus prin Legea nr. 59/1993 în care 15 curţi de apel erau instanţele de recurs de drept comun, şi să adopte sistemul european, adică instanţa de recurs de drept comun să fie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Teoretic a fost acceptat acest lucru [art. 483 alin. (3)], dar practic nu se va putea realiza obiectivul propus, deoarece nu pot fi atacate categorii întregi de hotărâri, stabilite fie prin acest cod, fie prin legi speciale modificate prin Legea de punere în aplicare nr. 76/2012. Argumentul invocat: materiile respective (anularea căsătoriei, partaje de orice fel, conflicte de muncă sau în materie de expropriere, cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, cererile în materia proprietăţii intelectuale, a societăţilor, cererile cu o valoare de până la 500.000/1.000.000 lei, indiferent de materie etc.) nu ridică probleme de drept care să necesite intervenţia instanţei supreme. Dar nicăieri nu există o astfel de cerinţă. Constituţia pretinde doar Înaltei Curţi, în art. 126 alin. (3) să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, iar art. 483 alin. (3) noul C. pr. civ. stabileşte că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Deci, nici vorbă de necesitatea existenţei unei condiţii privind complexitatea problemei de drept. S-a profitat de precizările din Constituţie şi Cod, „potrivit competenţelor sale”, respectiv „în condiţiile legii”, pentru a amplifica nepermis excepţiile. În asemenea condiţii foarte multe hotărâri vor rămâne definitive (fostele irevocabile) tot la instanţele de apel, în număr de 15, nefiind supuse recursului, şi deci speranţa unei jurisprudenţe unitare trebuie amânată.

Revenind la întrebare, apreciez că şi cele două mijloace suplimentare sunt necesare şi în niciun caz nu au în vedere texte care să nu fi fost văzute în „mişcare”. Pe de o parte, art. 514-515, în materia recursului în interesul legii, pretind să existe hotărâri judecătoreşti definitive care au soluţionat în mod diferit problemele de drept, iar pe de altă parte art. 519 are în vedere texte care ridică probleme de interpretare în chiar procesul aplicării. Este preferabil să se rezolve o problemă de principiu asupra căreia instanţa supremă nu s-a pronunţat şi apoi ea să se aplice unitar de către toate instanţele. Şi apoi, nu este nicio nenorocire dacă după pronunţare, în ambele cazuri, există semnale că trebuie să se intervină legislativ. S-a avut în vedere şi acest aspect. Nu întâmplător art. 518 şi art. 521 alin. (4) stabilesc că deciziile pronunţate îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării/dezlegării, desigur pentru viitor. Acest lucru este posibil tocmai pentru că aceste mijloace nu reprezintă veritabile căi de atac şi nici nu sunt reglementate ca atare.

RRDA: Codul introduce posibilitatea exercitării unui recurs nemijlocit, omisso medio, pentru încălcarea sau aplicarea greşită normelor de drept substanţial, în scopul scurtării duratei procesului, prin eliminarea verigii apelului, în cazul în care părţile cad de acord asupra situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă. În doctrină, s-a emis opinia că acesta este inutil pentru cel care-l exercită, deoarece, un astfel de recurs, de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă ar fi admis, ar putea duce doar la casarea cu trimitere spre rejudecare (singura soluţie posibilă în caz de admitere a recursului în cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) primei instanţe, ceea ce ar contraveni chiar motivului pentru care a fost concepută noua instituţie. Care este părerea dumneavoastră despre utilitatea acestei instituţii?

VMC: Spre deosebire de alte păreri din doctrină, eu apreciez că dispoziţia cuprinsă în art. 459 alin. (2) teza a doua şi a treia, care permit exercitarea recursului omisso medio, sărind peste calea de atac a apelului, pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, dacă există acordul expres al părţilor, îşi păstrează utilitatea chiar în condiţiile în care Înalta Curte, admiţând recursul, poate numai casa cu trimitere spre rejudecare. De ce? Pentru că oricum se câştigă în privinţa celerităţii soluţionării cauzei şi se evită o serie de cheltuieli (taxe de timbru, onorarii de avocat, cheltuieli privind administrarea probelor) sărind peste judecata în apel, care este o judecată devolutivă ce implică un examen, şi pe temeinicie şi pe legalitate. Pe de altă parte, problema de legalitate pe care şi-o dispută părţile va fi rezolvată definitiv de instanţa supremă, va fi obligatorie pentru instanţa de trimitere [art. 501 alin. (1) noul C. pr. civ.], şi deci, rejudecarea se va desfăşura foarte rapid. Acestea sunt argumentele pentru care, după părerea mea, soluţia este utilă şi în niciun caz nu contravine motivului pentru care a fost reglementată.

RRDA: Există deja mai multe opinii exprimate în doctrina apărută pe marginea codului cu privire la procedura regularizării cererilor. Credeţi că aceasta se aplică doar cererii de chemare în judecată sau şi cererilor sau unora dintre cererile incidentale? Consideraţi că se justifică diferenţierea căilor de atac în cazul anulării cererii de chemare în judecată şi, respectiv, a respingerii ca inadmisibile a cererilor de intervenţie forţată?

VMC: Întrebarea are, de fapt, două părţi. În ce priveşte regularizarea cererilor, dacă este necesară şi în alte cazuri, dintr-o interpretare sistematică ni se pare că din cod rezultă clar că este necesară numai la cererile prin care se învesteşte instanţa. O prevede art. 200 noul C. pr. civ. pentru cererea de chemare de chemare în judecată, art. 471 alin. (3) în ce priveşte cererea de apel şi art. 490 care face trimiterea la art. 471 în privinţa cererii de recurs. Sigur că modalitatea de regularizare diferă în funcţie de cerere, dar nu este cazul să facem dezvoltări într-un interviu. Consider însă, că în privinţa cererilor incidentale, formulate într-un proces deja început, nu este necesară regularizarea, ele adresându-se unei instanţe care a fost deja sesizată. Aş mai adăuga doar un aspect: s-a pus în doctrină şi întrebarea aberantă dacă la regularizarea cererii de chemare în judecată se citează şi pârâtul, din moment ce art. 200 nu prevede altfel. Răspunsul este evident negativ, deoarece regularizarea se petrece într-un moment în care persoana chemată în judecată nici nu ştie că urmează să fie pârât, decât dacă eventual este necesară vreo procedură prealabilă sesizării instanţei. Deci, atunci când se dau interpretări şi soluţii, textele trebuie analizate cu atenţie şi stabilit care este obiectivul dispoziţiei legale.

În legătură cu partea a doua a întrebării, diferenţierea de tratament se justifică şi ea: dacă cererea de chemare în judecată nu se regularizează, se anulează cererea şi împotriva încheierii poate exercita cerere de reexaminare numai reclamantul, pentru că pârâtul nu a primit încă o copie de pe cererea de chemare în judecată. Deocamdată suntem în etapa verificării şi regularizării cererii; în schimb, la intervenţia voluntară sau forţată există deja un proces în curs între reclamant şi pârât, şi se pune problema ca şi persoane ce au calitate de terţi, dar doresc să intervină în proces, sau care sunt introduse forţat de reclamant şi pârât în procesul pendinte, să dobândească calitatea de părţi.

Este adevărat că potrivit că potrivit art. 65 alin. (1), art. 69 alin. (3), art. 74 alin. (2) şi art. 77 alin. (2) terţul intervenient devine parte numai după admiterea în principiu a cererii, dar totuşi cererea de intervenţie există, părţile şi intervenientul au fost ascultaţi în legătură cu cererea de intervenţie şi deci, legiuitorul a înţeles să recunoască posibilitatea exercitării apelului sau recursului: încheierea de admitere în principiu numai odată cu fondul; încheierea de respingere ca inadmisibilă, separat, cu consecinţa suspendării judecăţii cererii principale până la soluţionarea căii de atac. În comisia de redactare această soluţie nu a fost agreată de mulţi membri, deoarece s-a apreciat că duce la tergiversarea judecăţii, dar s-a dat prioritate propunerilor practicienilor.

RRDA: Soluţiile prevăzute de noul Cod de procedură civilă de evacuare a debitorului din imobilul urmărit (art. 892) înainte de punerea în vânzare (art. 837) sau atunci când sunt urmărite doar fructele civile ale acelui imobil nu sunt prea radicale? În vechiul Cod de procedură civilă adjudecatarul nu putea să evacueze decât în baza actului de adjudecare care constituia titlu pentru el în baza unei transmisiuni forţate a dreptului de proprietate de la debitor [art. 518 alin. (2) vechiul C. pr. civ.].

VMC: Între alte obiective pentru cartea privind executarea silită a fost şi acela de a asigura un just echilibru întru interesele creditorului şi cele ale debitorului. Nu trebuie să uităm nicio clipă că ne aflăm într-un moment în care creditorul are un titlu executoriu şi, uneori, după mulţi ani are posibilitatea să-şi realizeze creanţa, pe care debitorul nu doreşte să o execute voluntar.

În acest context nu ni se par prea radicale soluţiile de la urmărirea veniturilor generale ale imobilelor (art. 807) şi de la urmărirea silită imobiliară (art. 829). În ambele cazuri, instanţa de executare nu este obligată să dispună evacuarea, ci, spun textele legale, că poate după împrejurări, adică ţinând seama de interesul realizării creanţei, dar, desigur, şi de dificultăţile debitorului. În niciun caz nu se poate asigura o situaţie favorabilă numai debitorului, fiindcă el este cel care, s-a stabilit definitiv, datorează.

RRDA: Ce părere aveţi despre art. 618 alin. (2) şi art. 619 alin. (2) noul C. pr. civ. cu privire la arbitrajul instituţionalizat? Nu se acordă un rol exacerbat conducerii arbitrajului instituţionalizat?

VMC: Noul Cod de procedură civilă reglementează, ca şi vechiul cod, cu prioritate arbitrajul ad-hoc. Ca o noutate în Cartea a IV-a se consacră un titlu arbitrajului instituţionalizat, stabilindu-se unele dispoziţii de principiu. Exemplele la care se referă întrebarea se regăsesc şi în alte ţări şi, după cum se poate observa, ambele texte [art. 618 alin. (2) şi art. 619 alin. (2) noul C. pr. civ.] stabilesc atribuţii pentru conducerea arbitrajului instituţionalizat numai în măsura în care părţile nu au convenit sau nu dispun astfel. Deci, nu mi se pare că textele ar fi excesive. În practica arbitrajului instituţionalizat se pot întâlni însă şi alte reguli. De exemplu, Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Instituţionalizat de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi Regulamentul Curţii elaborate în anii 2012 şi 2013, după adoptarea noului Cod de procedură civilă, s-au oprit, parţial, la alte soluţii.

RRDA: Vă mulţumim domnule profesor pentru mărturisiri.

Publicat în „REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR” cu numărul 5 din data de 31 mai 2013

1 Dl. Viorel Mihai Ciobanu este profesor de drept la Universitatea din Bucureşti, specializat pe drept procesual civil şi membru al Baroului Bucureşti. Dl Ciobanu a fost preşedinte al Comitetului de redactare a noului Cod de procedură civilă, preşedinte al Curţii Comerciale de Arbitraj din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a României, decan al Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti şi judecător la Curtea Constituţională.