Drepturile patrimoniale ale artistului (I)

Drepturile patrimoniale ale artistului (I)

Dreptul de utilizare

Dr. Mihaela Mocanu, avocat

Prezentul studiu face o trecere în revistă a conținutului drepturilor patrimoniale ale artiștilor plastici români, referindu-se în prima sa parte la dreptul de utilizare, iar în cea de-a doua la dreptul de suită.

Legea conferă artistului atât drepturi morale[1], cât și drepturi patrimoniale asupra creației sale: „autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii” (art. 12 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe); de asemenea, autorul „unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa” (art.21 alin. (1) din Legea nr. 8/1996)[2].

Așadar, în dreptul român, drepturile patrimoniale ale artistului sunt dreptul de utilizare și dreptul de suită.

1. Dreptul de utilizare

În virtutea dreptul său de utilizare autorul are libertatea de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, aceasta însemnând că poate permite, ori dimpotrivă, poate interzice utilizarea acesteia, precum și că poate ceda dreptul de folosință asupra creației sale către terțe persoane.

Modalitățile de utilizare ale operei sunt enumerate exhaustiv de către legea română[3] acestea fiind „a) reproducerea operei; b) distribuirea operei; c) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu consimţământul autorului, după operă; d) închirierea operei; e) împrumutul operei; f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public; g) radiodifuzarea operei; h) retransmiterea prin cablu a operei; i) realizarea de opere derivate” (art. 13 din Legea nr. 8/1996). Așadar, cu anumite excepții, de asemenea prevăzute de Legea nr. 8/ 1996 (la art. 33) și pe care le vom analiza cu ocazia analizei conținutului dreptului de utilizare, folosința operei artistului, indiferent de modalitatea în care se manifestă trebuie să fie făcută cu acordul acestuia.

În concret, în cazul artelor plastice, doar unele dintre modalitățile de uz indicate de art. 13 din Legea nr. 8/1996 sunt relevante, urmând în cele ce urmează a ne referi la acestea.

1. Reproducerea operei. Reproducerea operei constă  în „realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice” (art. 14 din Legea nr. 8/1996).

Așadar, de fiecare dată când o operă de artă plastică, înglobată pe un suport material va fi reprodusă, parțial sau integral – legea nefăcând diferențiere – indiferent de mijloacele prin care se realizează (fotocopiere, înregistrare prin diferite mijloace), reproducerea va trebui făcută cu acordul autorului (ori a moștenitorilor acestuia), care va fi îndreptățit și la plata redevențelor.

Putem semnala diferențe importante între „reproducere” și „reproducere” în funcție de natura operei de artă asupra căreia poartă reproducerea: dacă în cazul picturii, reproducerea se realizează prin fotocopiere, cel mai adesea, în cazul sculpturii, ori al gravurii și litografiei și celorlalte tehnici care presupun multiplicarea, reproducerea capătă multiple valențe. Așadar, în cazul acelor opere de artă care presupun multiplicarea, aceasta fi realizată nu doar prin fotocopiere, ci și prin tehnica de reproducere specifică respectivei tehnici. În acest caz se identifică două categorii de reproduceri: reproducerile prin fotocopiere ori înregistrare, destinate a fi prezentate în publicații ori în pelicule filmate în scopul cărora au fost făcute, precum și reproduceri care vor imita întru-totul respectiva lucrare, și a căror destinație va fi, printre altele, comercializarea.

Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil nu indică un număr maxim de exemplare originale în cazul gravurilor, litografiilor, tapiseriilor, sculpturilor și altor opere de artă plastică susceptibile de reproducere[4]. Câteva precizări face, însă Codul fiscal, care printre operele de artă enumeră și tapiseriile „executate manual după modele originale asigurate de artist, cu condiţia să existe cel mult 8 copii din fiecare”, emailurile „pe cupru, executate integral manual, în cel mult 8 copii numerotate care poartă semnătura artistului sau denumirea/numele atelierului, cu excepţia bijuteriilor din aur sau argint”, fotografiile „executate de către artist, scoase pe suport hârtie doar de el sau sub supravegherea sa, semnate, numerotate şi limitate la 30 de copii, incluzându-se toate dimensiunile şi monturile” (art. 312 alin. (1) lit. a)).

După cum se observă, Codul fiscal indică un număr maxim de exemplare doar în cazul tapiseriilor, al emailurilor pe cupru și al fotografiilor. Deci, ar rezulta că în cazul tapiseriilor, al emailurilor pe cupru și al fotografiilor, orice exemplar realizat chiar de artist însuși, care depășește însă numărul maxim admis de lege în procedeul multiplicării, trebuie să fie considerat o reproducere, iar nu un exemplar original.

În cazul altor tehnici, care presupun, de asemenea multiplicarea, precum gravurile, stampele, litografiile, dispozițiile legale nu limitează numărul exemplarelor originale, precizând însă că sunt „originale vechi sau moderne, [cele – s.n.] care au fost trase direct în alb-negru sau color, ale uneia sau mai multor plăci/planşe executate în întregime manual de către artist, indiferent de proces sau de materialul folosit de acesta, fără a include procese mecanice sau fotomecanice, care se încadrează la codul NC 9702 00 00” (art. 312 alin. (1) lit. a) pct.2 din Codul fiscal)[5].

La fel, în ceea ce privește statuile, indiferent de material, textul Codului fiscal precizează că acestea reprezintă operă de artă [originală – s.n.] „numai dacă sunt executate în întregime de către artist”, adăugând însă categoriei și „copiile executate de către un alt artist decât autorul originalului care se încadrează la codul NC 9703 00 00” (art. 312 alin. (1) lit. a) pct.3)[6]. Dispoziția – fiind una de natură fiscală[7] – nu indică eventualele condiții în care o altă persoană, alta decât autorul, însă artist la rândul său, poate executa copiile. Mai mult, prin însăși definirea lor drept „copii”, adică reproduceri – reproducerile fiind, la rândul lor definite drept „copii” în textul art. 14 din Legea nr. 8/1996, se pune un semn de egalitate între original și copie în ceea ce privește sculpturile, prin aceasta înțelegându-se că, în concepția legiuitorului român, atunci când la realizarea unei sculpturi se folosește mulajul realizat de către artist[8], chiar dacă execuția se realizează de un alt artist, produsul va fi un original, lucrarea astfel rezultată emanând de la artistul-autor – prin elaborarea mulajului – și va încorpora spiritul lui creator.

Textul din Codul fiscal menționează codul tarifar NC 9703 00 00. Acest cod tarifar se regăsește și în Anexa 1 a Regulamentului (CE) nr. 116/2009 al Consiliului din data de 18 decembrie 2008 privind exportul bunurilor culturale[9], denumită „Categorii de obiecte culturale prevăzute la articolul 1”, unde la punctul 7 este indicată categoria „sculpturi originale sau grupuri statutare și copiile realizate prin același proces ca și originalul (¹)”. Indicativul (¹) aduce mențiunea „care au o vechime mai mare de 50 de ani și nu aparțin autorului”, făcând trimitere la intrarea în domeniul public[10].

Textul Directivei 2001/84/ CE a Parlamentului European și a Consiliului privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale include în conceptul de „operă de artă originală operele de artă plastică sau grafică, cum ar fi picturi, colaje, tablouri, desene, gravuri, tipărituri, litografii, sculpturi, tapițerii, obiecte ceramice sau din sticlă și fotografii, cu condiția ca acestea să fi fost realizate chiar de către artist sau să fie copii considerate opere de artă originale[11]”. Acest text european acordă statelor membre posibilitatea de a considera opere de artă originale unele copii.

În spațiul francez, odată cu transpunerea dispozițiilor Directivei 2001/84/ CE a Parlamentului European și a Consiliului privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale s-au modificat și dispozițiile incidente din Codul proprietății intelectuale, care definește operele originale ca fiind „cele create de către artist însuși și exemplarele executate în număr limitat de către artist însuși sau sub responsabilitatea lui” (art. L.122-8 Codul Proprietății Intelectuale francez). Astfel s-au schimbat criteriile care defineau „bronzul original”: tirajul limitat [la 8 exemplare – s.n.], identitatea perfectă cu cea dorită de artist, exemplarele să fie realizate pornindu-se de la modelul original din ipsos[12]. Dacă în trecut doar mulajul trebuia să fie cel original, iar numărul exemplarelor limitat la 8, în prezent, în spațiul francez, bronzul original este reprezentat de către exemplarele cu tiraj limitat, realizate pe baza modelului de ipsos sau de argilă arsă realizat de artist însuși, considerându-se că doar aceste suporturi materiale ale operei poartă amprenta personalității autorului lor, astfel distingându-se de simpla reproducere[13].

O speță de notorietate în spațiul francez a fost cea generată de decizia unui moștenitor al lui Camille Claudel[14], care fiind titular al dreptului de reproducere, anterior vânzării statuii „La vague” către muzeul Rodin, a realizat un tiraj din bronz (în timp ce ansamblul original este realizat din onyx – valul, din bronz – cele 3 figurine, toate fiind montate pe un soclu de marmură). Exemplarele astfel obținute au fost numerotate și vândute, fiind însoțite de certificate de autenticitate. Un alt moștenitor al artistei l-a acționat în justiție pe moștenitorul întreprinzător, apreciind că exemplarele rezultate constituie reproduceri ilicite, fiind rezultatul unui supramulaj[15] și folosind alt material – doar bronzul, în locul bronzului și al onyxului. Curtea de Casație franceză a apreciat, că, într-adevăr tirajul obținut prin supramulaj nu reprezintă un original, ci o reproducere, iar prezentarea statuilor drept originale, când ele reprezintă reproduceri, care nu poartă amprenta creației artistului aduce atingere drepturilor morale al artistului[16].

Este de menționat că în conformitate cu legislația franceză reproducerile trebuie să poate mențiunea „reproducere”, aplicată într-o manieră vizibilă și indelebilă[17]. O speță care a implicat o reproducere după „Eve” de Rodin a pus în discuție caracterul de vizibilitate al mențiunii „reproducere”. Aceasta fiind înscrisă cu litere mici pe interiorul soclului nu a putut fi ușor descoperită de către potențialul cumpărător, care are fi trebuit să manevreze statuia care cântărește pe 24 de kilograme, fapt dificil de realizat și care a făcut ca mențiune „reproducere” să nu fie aplicată așa încât să fie vizibilă.[18]

În dreptul nostru, în ce privește opera de artă statutară, textul este lacunar și confuzant, câtă vreme nu aduce nicio explicație suplimentară cu privire la condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească copiile realizate de un alt artist, astfel încât acestea să valoreze original. Urmărind linia dezvoltărilor jurisprudențiale franceze, unde s-a ajuns la concluzia că un supramulaj, deci un exemplar realizat nu de la modelul de lucru folosit al artistului, ci de la opera de artă însăși, nu reprezintă un original, putem, pentru identitate de rațiune conchide că și în ce privește arta statutară românească va reprezenta operă originală orice exemplar realizat de artist însuși, precum și exemplarele realizate de alt artist însă tot pe baza modelului de lucru folosit de artist însuși, a mulajului original, în caz contrar, acestea vor fi doar reproduceri.

Aspectul că exemplarul a fost realizat postum este lipsit de relevanță, câtă vreme condiția de a folosi mulajul artistului este îndeplinită, în acest sens pronunțându-se și jurispudența franceză care a considerat că exemplarele post mortem auctoris pot reprezenta opere originale, cu excepția cazurilor când apar modificări ale dimensiunii, în acea situație rezultatul fiind doar o reproducere[19].

În cazul gravurilor, stampelor şi litografiilor legea nu stabilește o limită maximă a exemplarelor originale, textul precizând doar că acestea pot fi „originale vechi sau moderne, care au fost trase direct în alb-negru sau color, ale uneia sau mai multor plăci/planşe executate în întregime manual de către artist, indiferent de proces sau de materialul folosit de acesta, fără a include procese mecanice sau fotomecanice” (art. 312 alin (1) lit. a, pct. 2). Pe linia de gândire anterior expusă, gravurile realizate chiar postum, utilizându-se plăcile sau planșele executate de artist – cum s-a și întâmplat, de altfel, în spațiul nostru în cazul gravurilor postume a lui Aman – vor reprezenta exemplare originale. Ceea ce încorporează spiritul creator al artistului este tocmai placa, planșa în care a lucrat artistul; în pofida diferențelor dintre exemplare, rezultate la imprimare, rămâne ceea ce le definește ca fiind autentice: proveniența[20].

Cu privire la reproducerea operelor de artă în dreptul român, Legea nr. 8/1996 face câteva precizări. În primul rând, reproducerea se poate face doar cu „autorizarea sau consimțământul titularului drepturilor” (art. 140 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996), în caz contrar fiind întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni pedepsite cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.

De asemenea, contractul de reproducere este reglementat în legislația română în textul art. 83 din Legea nr. 8/1996 care dispune astfel: „(1) Contractul de reproducere trebuie să conţină indicaţii care să permită identificarea operei, cum ar fi o descriere sumară, o schiţă, un desen, o fotografie, precum şi referiri la semnătura autorului.

(2) Reproducerile nu vor putea fi puse în vânzare fără ca titularul dreptului de autor să fi aprobat exemplarul ce i-a fost supus spre examinare.

(3) Pe toate exemplarele trebuie să figureze numele ori pseudonimul autorului sau orice alt semn convenit care să permită identificarea acestuia.

(4) Modelele originale şi alte elemente ce au servit celui care a făcut reproducerile trebuie să fie restituite deţinătorului cu orice titlu al acestora, dacă nu s-a convenit altfel.

(5) Instrumentele special create pentru reproducerea operei trebuie să fie distruse sau făcute inutilizabile, dacă titularul dreptului de autor asupra operei nu le achiziţionează şi dacă nu s-a convenit altfel.”

Deși textul art. 83 nu precizează expres, ipoteza reglementată este cea a reproducerii în cazul multiplelor, adică a acelor opere de artă care se realizează printr-un procedeu care presupune replicarea: sculptura turnată, tapiseriile, gravurile, stampele, litografiile, emailurile pe cupru și fotografiile, textul referindu-se, deci, la reproducere prin utilizarea procedeului originar.

Așa cum arătam mai sus, există o distincție între reproducerea făcută printr-o formă de înregistrare (e.g. fotocopiere, înregistrare video) și reproducerea realizată prin însăși tehnica utilizată pentru realizarea operei de artă, în acest din urmă caz, obținându-se exemplare care se aseamănă cu originalul până la confuzie. Doar acest caz de reproducere justifică necesitatea existenței unor indicații cu privire la operă, la aspectul acesteia, precum și cu privire la semnătura autorului, care trebuie, de asemenea, reprodusă.

Exigența care impune ca identitatea autorului să fie înscrisă pe reproduceri, chiar în lipsa unei asemenea mențiuni pe exemplarul original (textul art. 83 alin.(3) precizând că „pe toate exemplarele trebuie să figureze numele ori pseudonimul autorului sau orice alt semn convenit care să permită identificarea acestuia”) poate conduce la situația în care originalul să nu menționeze autorul (prin semnătura sa, fie și criptică), însă numele artistului să fie menționat pe reproducere. Câtă vreme textul nu face nicio precizare, modalitatea grafică în care va fi indicat numele artistului rămâne la latitudinea părților din contractul de reproducere – artistul însuși ori titularul dreptului patrimonial de autor și persoana care realizează reproducerile. Deci, textul nu impune reproducerea semnăturii – deși alin. (1) al aceluiași articol precizează că trebuie făcute „şi referiri la semnătura autorului”, ci doar menționarea numelui, ori dacă a fost cazul, a pseudonimului artistului.

O altă exigență impusă de textul legal este ca „titularul dreptului de autor să fi aprobat exemplarul ce i-a fost supus spre examinare” (art. 83 alin. (2) din Legea nr. 8/1996). Așadar, ar rezulta că pentru a se realiza reproducerile trebuie obținut un acord principial al titularului dreptului de autor, dat la momentul încheierii contractului de reproducere, ca apoi, pentru a pune în vânzare reproducerile să fie necesar un al doilea acord al titularului dreptului de autor. Acest acord secund ar purta practic asupra calității bunului realizat, legea instituind un mecanism de „recepție” pe bază de exemplar-mostră. Totodată, cel de-al doilea acord ar avea efectele unei condiții suspensive, până la a cărei îndeplinire reproducerile neputând fi comercializate. Rămâne de stabilit care este regimul juridic al acestor reproduceri în perioada situată între momentul în care ele au fost realizate efectiv și momentul în care s-a primit permisiunea de comercializare. Pentru ca acestea să reprezinte mărfuri-pirat[21] trebuie ca reproducerea să fie făcută fără acordul titularului dreptului, odată ce reproducerea a fost însă realizată cu acordul titularului dreptului de utilizare, nu este îndeplintă condiția impusă de lege pentru calificarea mărfurilor pirat. Pe de altă parte, în cazul în care reproducerea, deși realizată cu acordul titularului dreptului de autor și în prezența indicațiilor de „natură tehnică” – „descrierea”, „schița”, „desenul”, „fotografia” fiind elemente pe care le precizează textul art. 83 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 – nu a fost acceptată de către titularul dreptului de autor, de fapt nu constituie o reproducere realizată în condiții legale și care, drept urmare să poată fi comercializată. Întrucât în acest caz reproducerea nu se va putea încadra în situațiile reglementate la art. 33 și art. 34, în care, prin excepție, consimțământul titularului dreptului de autor nu este necesar, putem conchide că, de fapt, deși realizată cu acordul principial al titularului dreptului de autor, suntem în prezența unei reproduceri neautorizată, consimțământul de vânzare, dat ulterior examinării exemplarului-mostră fiind cel care validează reproducerea ca fiind una autorizată. De altfel, aceasta este singura rațiune pentru care legea plasează temporal consimțământul după momentul realizării efective a reproducerilor, dar totodată condiționează de acesta comercializarea reproducerilor. În cazul în care reproducerea a fost permisă de către titularul dreptului de autor, dar exemplarul-mostră nu a fost acceptat, iar reproducerile au fost comercializate, chiar în lipsa aprobării, titularul dreptului de autor are la dispoziție acțiunea în contrafacere[22], precum în situația reproducerilor care au fost realizate cu ignorarea totală a voinței titularului dreptului de autor, deci în lipsa unui contract de reproducere.

Textul art. 83 din Legea nr. 8/1996 prevede în final și dispoziții în legătură cu instrumentele special create și folosite la realizarea reproducerilor, care „trebuie să fie distruse sau făcute inutilizabile, dacă titularul dreptului de autor asupra operei nu le achiziţionează şi dacă nu s-a convenit altfel” (art. 83 alin. (5)). La fel este instituită obligația de restituire a modelului original, precum și altor „elemente ce au servit celui care a făcut reproducerile”. Obligația de restituire este prevăzută în beneficiul „deţinătorului cu orice titlu al acestora, dacă nu s-a convenit altfel” (art. 83 alin. (4)). Dispozițiile legale par superflue, în condițiile în care nicio sancțiune nu este prevăzută pentru încălcarea lor, rămânând a avea caracter disuasiv; în sprijinul lor venind textele de final ale Legii nr. 8/1996, care prevede printre măsurile pe care le poate solicita titularul drepturilor încălcate și „distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului, a căror destinaţie unică sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit” (art. 139 alin. (10)). Așadar, cu atât mai mult în situația în care reproducerea a făcut obiectul unui contract, titularul dreptului de autor va putea obține în instanță distrugerea echipamentelor.

În relațiile dintre artiști se întâlnește și situația inversă, în care instrumentele de lucru sunt transmise, precum a fost cazul graficianului Marcel Chirnoagă, care a lăsat printr-o dispoziție testamentară presa de imprimat stampe, precum și plăci gravate și negravate, calificate de instanța care s-a pronunțat asupra partajului succesoral „instrumente de gravură”[23] unui apropiat, artist la rândul său. Ceilalți moștenitori s-au opus de altfel, solicitând și marcarea plăcilor de gravură, pentru a se evita plastografierea semnăturii artistului, în vederea păstrării imaginii acestuia și a cotei sale artistice, precum și pentru a putea fi cunoscut tirajul post mortem, cerere respinsă de instanța de judecată ca fiind inadmisibilă.

În fine, Legea nr. 8/1996 mai face o precizare în legătură cu cesiunea dreptului de reproducere, în cazul căreia „se prezumă că dreptul la distribuirea copiilor unei astfel de opere a fost, de asemenea, cesionat, cu excepţia dreptului la import, dacă nu se prevede altfel prin contract” (art. 40). Așadar, contractul de reproducere chiar fără a specifica expres, permite vânzarea copiilor, acesta fiind scopul pentru care a fost încheiat, de altfel.

Excepții

Legea instituie câteva situații de excepție, în care reproducerea operelor este permisă fără consimțământul autorului şi fără plata redevențelor; în cadrul prezentului studiu vom menționa doar acele situații care se referă la reproducerea operelor de artă plastică, excluzând celelalte situații de exceptare. Așadar, „sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, […] utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare” (art. 33 alin. (1) din Legea nr. 8/1996).

Este interesant de menționat faptul că textul art. 33 se referă doar la autor atunci când instituie excepția de la obținerea acordului: „sunt permise, fără consimţământul autorului”, textul nu îi menționează, alături de autor și pe titularii drepturilor de utilizare/ de autor. Pe de altă parte, în textul tezei finale se menționează și condiția ca utilizarea „să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de exploatare”. Câtă vreme textul legii se limitează la noțiunea „autor”, neindicându-i și pe titularii dreptului de autor se poate ridica întrebarea care este regimul acestei excepții în perioada situată după decesul autorului, dar înainte de scurgerea celor 70 de ani, în care drepturile patrimoniale de autor pot fi exercitate de către moștenitori? Pentru identitate de rațiune, soluția ar trebui să fie identică, iar excepția să fie interpretată a se aplica și în perioada maximă pentru care drepturile sunt transmise prin moștenire.

Textul art. 33 din Legea nr. 8/ 1996 enumeră condițiile în care reproducerea se poate face în lipsa acordului artistului: opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, acțiunea să fie conformă bunelor uzanţe, să nu contravină exploatării normale a operei, să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare să se menționeze sursa și numele autorului și locul unde se găsește originalul[24].

Prima condiție, ca opera să fi fi fost adusă anterior la cunoștința publicului vine încă o dată să protejeze dreptul moral al artistului de a divulga opera sa, procedeul reproducerii presupunând o intenție de diseminare către public a copiilor astfel realizate.

Este de menționat cazul particular al operelor de artă plastică unde legea prevede o excepție în ceea ce îl privește pe proprietar, care „are dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţă publică, în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului” (art. 47 alin. (4) din Legea nr. 8/1996). Deci, în lipsa unei stipulații contrare, proprietarul operei de artă plastică poate, prin expunerea publică a operei să o divulge, exercitând el dreptul de divulgare al artistului. În toate cazurile în care se va realiza o reproducere în condițiile de excepție, adică fără consimțământul autorului, legea impune ca anterior opera să fi fost adusă la cunoștința publică, de către artist, ori de către proprietarul acesteia, dacă proprietarul a dobândit acest drept.

Având în vedere că una dintre situațiile de reproducere fără consimțământul autorului este cea din cadrul procedurilor judiciare (art.33 alin (1) lit.a)), condiția ca opera adusă la cunoștința publică apare superfluă: presupunând existența unui litigiu, pentru a cărui soluționare este necesară realizarea unei expertize, deci și reproducerea operei în cadrul expertizei, care ar fi relevanța acestei condiții impuse de lege, de a fi adusă opera la cunoștința publică? (!)….

Alte condiții prevăzute de lege sunt cea de a fi respectate bunele uzanțe și cea de a nu contraveni exploatării normale a operei, în acest caz, leguitorul impunând un standard de comportament, raportat la cel obișnuit în domeniu, care să nu permită un comportament care să se îndrepte spre limita uzului de drept. Rămâne a se stabili pe cale jurisprudențială în ce măsură o reproducere poate fi făcută fără respectarea bunelor uzanțe, ori să fie contrară exploatării normale a operei.

Reproducerea să nu aducă niciun prejudiciu autorului – poate fi unul de ordin material ori moral, precum a considerat Dali, că reproducerea în cadrul unei reviste a unei fotografii din care a fost eliminată o parte a decorului a lipsit ansamblul de simbolistică[25]; de asemenea reproducerea trebuie să nu-I prejudicieze pe titularii dreptului de exploatare a operei, prin nerealizarea unui beneficiu financiar la care ar fi fost îndreptățiți[26].

O ultimă condiție, aplicabilă însă doar în unele dintre cazurile de exceptare, respectiv cele care se referă la reproducerea care are ca scop informarea publicului, este cea de a fi menționată sursa și numele autorului – cu excepția cazului în care aceasta nu se poate face, precum și indicarea locului unde se află originalul, desigur, toate acestea tot ca o componentă a informării.

Enumerăm mai jos situațiile în care reproducerea se poate face fără consimțământul artistului, dar cu respectarea condițiilor impuse de lege, descrise mai sus:

1. Reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică (art. 33 alin. (1) lit. a)).

Așa cum menționam și mai sus, în acest caz de reproducere condiția aducerii anterioare a operei la cunoștința publică apare ca fiind inutilă, câtă vreme rațiunea pentru care se face reproducerea este una utilitară, iar nu de informare. Acesta este și motivul pentru care legea nu impune și condiția de a se indica sursa, numele autorului și locul unde se găsește opera, așa cum o face în celelalte cazuri, când reproducerile vizează un publicul larg.

2. Reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic, direct ori indirect (art. 33 alin. (1) lit. e)).

Acest tip de reproduceri sunt cele specifice activității muzeale, menite inclusiv a conserva, dacă nu mai poate altfel, prin copiere, operele supuse pieirii. Fiind destinate perenității și expunerii în continuare, aceste reproduceri vor purta mențiuni care să identifice opera originală dispărută: numele autorului și locul unde s-a aflat [s.n.] originalul.

Textul impune și o condiție suplimentară, aceea ca reproducerea să nu fie realizată în scopul obținerii unui avantaj comercial sau economic direct sau indirect. Aparte de stângăcia prin care s-au alăturat cei doi termeni „comercial” – „economic” și de confuzia cu privire la sensul pe care îl poate avea în contextul noului Cod civil[27], textul atrage atenția asupra unor aspecte: reproducerea în acest caz, în principal are ca scop conservarea unei valori importante pentru umanitate, iar în secundar urmărește un interes patrimonial, respectiv reducerea efectelor unei pierderi, atât în cazul unui muzeu public, cât și în cazul unui muzeu privat. Se poate lua în considerare existența unui eventual avantaj ca rezultat al conservării numărului de vizitatori? Pare neverosimilă o asemenea teză, o reproducere efectuată de muzeu și care nu este destinată comercializării pe cale separată, precum cele înglobate pe suveniruri, ori albume, nefiind susceptibilă de a avea alt scop decât cel de conservare a imaginii creației artistice.

3. Reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale (art. 33 alin. (1) lit. f)).

Acest caz de reproducere este unul des întâlnit datorită tocmai expunerii în locuri publice a operei și impune condiții suplimentare: în primul rând, este admis a se realiza o reproducere doar prin procedeele care nu presupun contactul direct, deci sunt automat excluse reproducerile care sunt realizate în cazul multiplicării, unde se folosește aceeași metodă care a fost folosită la realizarea operei. Așadar, vorbim de reproduceri obținute prin fotografiere, prin înregistrare, ori chiar prin realizarea unui desen având ca model central opera. Această reproducere este permisă doar dacă imaginea operei nu este subiectul principal al reproducerii – cum ar fi cazul unei fotografii care să înfățișeze o statuie expusă public și dacă reproducerea nu este realizată în scopuri comerciale. Așadar, pe lângă condițiile generale, aplicabile tuturor excepțiilor (respectarea uzanțelor, a exploatării normale a operei și neprejudicierea artistului ori a titularilor dreptului de utilizare) sunt impuse condiții suplimentare: procedeul să fie unul care să nu presupună contactul direct cu opera, opera să nu fie imaginea centrală a reproducerii și reproducerea să fie făcută în urmărirea unui avantaj comercial. Nu ar îndeplini condițiile menționate și nu ar fi o reproducere exceptată reproducerea unei statui aflate într-un loc public, fie parc, piață, un imobil destinat accesului publicului, precum foaierul unui teatru, atâta vreme cât reproducerea ar fi destinată imprimării (pe o carte poștală ori un semn de carte), respectiv vânzării. În cazul în care o asemenea imagine este folosită de către o organizație non-profit în scopul de a atrage atenția asupra unor realități locale, scopul comercial fiind exclus, reproducerea va fi licită. Invers, în ipoteza în care o imagine imprimată pe o carte poștală, deci destinată comercializării, nu reflectă doar opera, ci o încadrează într-un ansamblu mai amplu, reproducerea va fi licită, chiar dacă scopul urmărit va fi unul comercial, deoarece opera nu constituie imaginea centrală. Pentru ilustrare, amintim speța care a implicat Pont Neuf din Paris, îmbrăcat în material de către artistul Christo, care s-a și opus comercializării cărților poștale având imaginea celebrului pod.

4. Utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică (art. 33 alin. (1) lit. h)).

Excepția, prevăzută mai amplu – textul făcând referire la utilizare – se aplică și în situația reproducerii. Conform textului este permisă folosirea unor reproduceri în cadrul unor celebrări religioase, precum și în cadrul ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică.

Ar reprezenta astfel de cazuri, de exemplu reproducerea unei icoane, ori a unei statui, indiferent de forma reproducerii, imagine sau reproducere conform tehnicii de realizare, fără acordul artistului, doar cu îndeplinirea condițiilor generale: conform bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și fără a-l prejudicia pe artist, ori pe titularii drepturilor de utilizare.

Este de menționat că sfera „autorităților publice” este limitată la Parlamentul României (art. 61-79), Preşedintele României (art. 80-101), Guvernul (art. 102-115), Administraţia publică (art. 116-123) şi Autoritatea judecătorească (art. 124-134), în aceasta nefiind cuprinse toate instituțiile publice și care, drept urmare nu vor putea, fără acordul artistului să folosească reproduceri ale operei acestuia.

Deși acesta este un caz în care imaginea operei este comunicată publicului larg, legea nu impune condiția menționării artistului ori a locului unde este situat originalul.

5. Utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială (art. 33 alin. (1) lit. i)).

Excepția, prevăzută mai amplu, textul făcând referire la utilizare, se aplică și în situația reproducerii: cu ocazia organizării unui eveniment, precum un târg de artă, ce, de exemplu Art Safari, eveniment organizat anual, la începutul verii la București, imagini ale operelor expuse pot fi preluate în anunțuri, indiferent de mediul în care ele sunt făcute și transmise către public (afișe, mediul online, televiziune).

La fel, imaginile operelor expuse în vederea vânzării, inclusiv prin licitație publică, vor putea fi transmise, indiferent de mediul prin care se realizeză aceasta, către public, fără acordul artistului, desigur cu respectarea condițiilor generale: să fie conform bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei, fără a-l prejudicia pe artist, ori pe titularii drepturilor de utilizare, să fie menționat autorul și locul unde se află originalul.

6. Reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic: […] de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind evenimentele de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării ( 33 alin. (2) lit. c)).

Excepția instituie o situație care justifică reproducerea operei fără acordul artistului: necesitatea de informare a publicului. Textul se referă la „scurte fragmente ale operelor”, sugerând o redare trunchiată, tocmai în intenția de a nu leza prin reproducere, însă scopul informativ fiind asigurat. În ceea ce privește opera de artă plastică este dificil de imaginat cum se poate ea reda „pe fragmente”, însă principiul instituit de textul legal, este cel a informării publicului, iar operele de artă plastică nu trebuie să aibă un regim de excepție.

Pe de altă parte, excepția justificată de necesitatea de informare nu se suprapune cu excepția indicată la punctul anterior, instituită prin textul art. 33 alin. (1) lit. i) al Legii nr. 8/1996, care a fost stipulată pornindu-se de la nevoia de promovare a oricărui eveniment.

Textul instituie exigența ca reproducerea să fie „justificată de scopul informării”, adică o măsură a proporționalității între dreptul la informare și reproducerea realizată în acest scop. Așadar, nu orice reproducere prezentată într-un cadru informativ asupra actualității va fi exceptată, ci doar cea care se justifică. În spațiul francez, anterior modificării din 2006 a Codului proprietății intelectuale, care a introdus o dispoziție cu privire la posibilitatea reproducerii operei de artă grafică, plastică și arhitecturală în vederea informării, în presa scrisă, televiziune ori prin internet (devenit articolul L. 122-5) un moștenitor al lui Maurice Utrillo a acționat în justiție societatea France 2, care într-un jurnal televizat a prezentat o știre despre expoziția dedicată artistului, prezentând totodată și imagini ale unor lucrări expuse. Interesant este că atât Curtea de Apel Paris[28], cât și Curtea de Casație[29] au dat câștig de cauză moștenitorului, considerând că s-a încălcat dreptul de autor prin reproducerea imaginii operelor deoarece nu i s-a cerut acordul, iar, pe de altă parte, știrea ar fi putut fi difuzată și fără a se prezenta imaginile.

Reproducerea va trebui făcută cu respectarea condițiilor generale: să fie conform bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei, fără a-l prejudicia pe artist, ori pe titularii drepturilor de utilizare, să fie menționat autorul și locul unde se află originalul.

7. Reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic: […] de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică (art. 33 alin. (2) d)).

Excepția instituie posibilitatea reproducerii operelor atunci când acestea sunt necesare procesului de învățare, ori în cercetarea științifică. Textul indică, de asemenea că reproducerea trebuie să fie făcută „exclusiv pentru ilustrare”, deci scoțând în afara sferei excepției orice act care depășește scopul exemplificării în cadrul transmiterii de informații în cadrul procesului de învățare și a celui de cercetare. Pe de altă parte, textul mai subliniază și condiția ca reproducerea să nu aducă un avantaj, fie el direct sau indirect, de natură patrimonială (reluând exprimarea anterioară – „comericial” „economic”). Deci, dacă luăm exemplul cercetării științifice, respectiv elaborarea unei teze de doctorat în care s-ar regăsi reprodusă imaginea unei statui, în scopul ilustrării tehnicii de realizare a acesteia, respectiva reproducere se încadrează în excepția prevăzută de lege. Dacă însă rezultatul cercetării – teza de doctorat – este publicat și pus în vânzare, volumul în care se găsește reproducerea va aduce un avantaj patrimonial, prin vânzare; totodată reproducerea folosită nu va servi „exclusiv” cercetării, astfel că nu mai sunt îndeplinite condițiile de exceptare. Aceeași diferență se poate întâlni între un suport de curs proiectat pe un ecran și care redă o reproducere și un manual realizat după respectivul suport de curs, dar pus în vânzare.

O altă precizare cu privire la felul în care este redactat textul este aceea că termenul folosit este cel de „învățământ”, iar nu „instituții de învățământ”, sintagmă care a fost folosită însă în textul art. 33 alin. (1) lit. c): „reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit”. Deci, rezultă că în sfera de aplicare a excepției intră orice reproducere dacă este limitată la scopul învățământului, fără nicio deosebire, câtă vreme are loc o activitate care presupune intruirea participanților.

Reproducerea se poate face cu respectarea condițiilor generale: să fie conformă bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei, fără a-l prejudicia pe artist, ori pe titularii drepturilor de utilizare, să fie menționat autorul și locul unde se află originalul.

8. Reproducerea pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii (art. 34 alin. (1)).

Acesta este cazul copiei private, a cărei problematică excede studiului de față și care considerăm că are o relevanță mai scăzută în cazul operelelor de artă plastică, unde artistul nu este lezat în așa măsură prin copierea lucrării sale în scopul uzului personal, precum interpretul, de exemplu. Opera artistului plastic, înglobată pe un suport material nu este prin natura ei destinată replicării într-un număr important de exemplare în vederea vânzării ei, acest lucru fiind aplicabil chiar și în cazul operelor de artă plastică ce presupun metoda multiplului (gravurile, litografiile, sculpturile turnate). Din acest motiv, existența eventualelor copii private constituie o excepție și nicidecum o regulă în măsură să afecteze major drepturile patrimoniale ale artistului, ori ale celorlalți titulari, atunci când este cazul.

2. Distribuirea operei. Distribuirea operei constă în „vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora” (art. 14¹ din Legea nr. 8/ 1996).

Distribuirea operei este o modalitate de exercitare a dreptului de utilizare care este proprie operelor de artă plastică, acestea fiind înglobate pe un suport material, care poate fi deci, înstrăinat. Textul de lege amintește atât formele de înstrăinare cu titlu oneros, cât și pe cele cu titlu gratuit, adăungând totodată „oferirea publică”, deci făcând referire la vânzarea la licitație publică. Așadar, artistul are dreptul patrimonial de a decide cu privire la înstrăinarea creațiilor sale, câtă vreme operele sale se află în patrimoniul lui, el fiind cel care pune în circuitul civil suportul material pe care este înglobată opera sa.

Dreptul la distribuirea operei „se epuizează o dată cu prima vânzare sau cu primul transfer de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere, pe piaţa internă[30], de către titularul de drepturi sau cu consimţământul acestuia” (art. 14¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996). Deci, ulterior primei înstrăinări a operelor – bunuri mobile puse în circulație prin actul de dispoziție al artistului, ele pot circula liber, nefiind nevoie de acordul artistului pentru ca să fie din nou înstrăinate. Artistul va fi îndreptățit la un procent din prețul vânzărilor ulterioare (doar dacă acestea au fost realizate de intermediari specializați în piața de artă – galerii, case de licitații ori, cum legea denumește generic „comerciant de operă de artă”[31]), dar aceasta va fi în temeiul unui alt drept patrimonial al artistului, reglementat de Legea nr. 8/1996 și denumit dreptul de suită.

În cadrul contractelor dintre artist și galerist[32], acesta din urmă este cel care îl reprezintă pe artist, îl promovează și se preocupă ca lucrările artistului să fie puse în circulație pe piața de artă, deci, se ocupă inclusiv de vânzarea lor. Așadar, distribuirea poate fi exercitată de către artist direct, ori de către galerist sau casa de licitație, dacă artistul alege să își vândă lucrările prin intermediar.

Prin excepție, distribuirea poate să fie făcută și în lipsa acordului artistului, precum în cazurile enumerate anterior, când am punctat excepțiile în cazul reproducerii operei fără consimțământul artistului, respectiv „distribuirea […] fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic: […] de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind evenimentele de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării” (art. 33 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 8/1996) și „distribuirea […] fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic: […] de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare ştiinţifică” (art. 33 alin. (2) d) din Legea nr. 8/1996). Desigur, este vorba de distribuirea copiilor operelor realizate în scopul informării și în cel de învățământ.

De asemenea, în cazul în care se dă acordul pentru realizarea unor reproduceri, distribuirea poate fi făcută, textul art. 40 din Legea nr. 8/1996 instituind prezumția că acordul a fost dat și pentru aceasta, desigur cu condiția ca exemplarul – martor să fie aprobat de către titularul dreptului de reproducere.

3. Comunicarea publică a operei de artă. Legea nr. 8/1996 enumeră printre metodele de utilizare și „comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public” (art. 13 lit. f)).

Legea definește comunicarea publică „orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia […] expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale […]” (art. 15 alin. (1)).

Legea nr. 8/1996 instituie o situație de excepție de la exercitarea dreptului moral al artistului de divulgare a operei, prevăzând că „proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţă publică, în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului” (art. 47 alin. (4) din Legea nr. 8/1996). Această dispoziție trebuie corelată cu cea referitoare la dreptul patrimonial al artistului de a comunica public operele sale, de a le expune public. Dreptul de divulgare se exercită o singură dată de către artist însuși, ori de către moștenitori dacă acesta nu a făcut-o pe timpul vieții și are un aspect pozitiv – prezentarea operei publicului, ori negativ – refuzul de a prezenta opera public. Câtă vreme dreptul de divulgare a fost exercitat, opera de artă plastică poate fi expusă, chiar mai mult, textul de lege spune că poate fi expusă public, chiar dacă ea nu a fost adusă la cunoștința publică de către artist, dar a acesta nu a interzis-o expres la momentul la care a înstrăinat lucrarea sa (prin vânzare cel mai adesea). Rezultă că, cu atât mai mult în cazul în care opera a fost adusă la cunoștință publică, deci divulgată, ea va putea fi ulterior expusă public de către proprietar. Pe de altă parte însă, textul final al aceluiași articol precizează că „dobândirea proprietăţii asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de utilizare asupra operei” (art. 47 alin.(6) din Legea nr. 8/1996). Iar comunicarea publică este o modalitate a utilizării operei, care în cazul artei plastice îmbracă forma expunerii… Deci, se poate deduce printr-o interpretare sistematică a textelor incidende că proprietarul operei de artă plastică o poate expune public, la fel și artistul, care păstrează la rândul său dreptul patrimonial de a comunica public lucrările sale, prin expunerea lor. Cum proprietarul operei de artă plastică văzută ca bun mobil nu dobândește prin simplul fapt al achiziționării lucrării și dreptul de utilizare al operei, rămâne ca dispoziția legii cu privire la expunerea publică a operei să fie interpretată ca o excepție prevăzută doar pentru cazul operelor de artă plastică.

[1] Pentru câteva dezvoltări pe marginea drepturilor morale ale artiștilor plastici a se vedea M. Mocanu „Drepturile morale ale artistului. Prespectiva jurisprudențială”, în R.R.D.A nr. 1/2017, p. 149 și urm.

[2] Dreptul de suită este conferit doar unei anumite categorii de autori, respectiv celei asupra căreia ne aplecăm atenția în prezentul studiu: artistul plastic, autor al operelor de artă grafică, plastică și fotografică.

[3] În dreptul francez dreptul de utilizare („exploatare” în terminologia franceză) înglobează dreptul de reprezentare și pe cel de reproducere, dreptul de reprezentare însemnând comunicarea publică a operei, iar dreptul de reproducere însemnând fixarea operei pe un alt suport. A se vedea J.-P. Gridel, „Des oeuvres d’art, des droits auxquels elles donnent lieu et de leur protection en jurisprudence française” RLDC, n^o 64, oct. 2009 cit. în F. Duret-Robert, Droit du marche de l’art, ed. Dalloz, Paris, 2013, p. 666

[4] Textul art. 3 alin. (2), pct. 2, lit. a) numește opere de artă plastică următoarele categorii: pictură, sculptură, grafică, desen, gravură, fotografie şi altele

[5] Definiția este similară cu cea dată în anul 1937 de către Comitetul internațional al gravurii

[6] În dreptul francez a fost limitat la 8 numărul de exemplare originale ale statuilor din bronz, printr-o dispoziție legală din 1967, Décret n^o  67-457

[7] În Franța, Curtea de apel din Besançon a apreciat că „nu prezintă importanță faptul că noțiunea de «bronz original» este rezultatul unei dispoziții fiscale”, Besançon, ch. app. corr. 28 juin 2001 cit în F. Duret-Robert, op. cit., p. 558

[8] Procedeul de realizare al unei sculpturi turnate în bronz, laborios și presupunând multiple etape este descris într-o manieră comprehensibilă de către Gilles Perault, expert judiciar francez, fost restaurator al muzeului Louvre la http://www.gillesperrault.com/loeuvre-originale-et-la-sculpture-dedition-2/

[9] Publicat în JO L 39 din 10.02.2009

• [10] Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice indica 50 de ani ca fiind durata minimă de protecție a drepturilor de autor

[11] Articolul 2 al Directivei 2001/84/ CE a Parlamentului European și a Consiliului privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale publicată în JO L 272/32 din 13.10.2002

[12] Besançon, ch. app. corr. 28 juin 2001 cit în F. Duret-Robert, op. cit., p. 558

[13] Civ. 1 ^re,  4 mai 2012 n^o 11-10.763, Bull. Civ. I, n ^o 103 cit. în F. Duret-Robert, op. cit., p. 564

[14] http://www.village-justice.com/articles/Designer-comme-original-tirage-bronze,16437.html

[15] Supramulajul se realizeză atunci când modelul folosit este chiar exemplarul autentic, iar nu modelul folosit de către artist, conceput în scopul de a fi model și realizat din ipsos, ori lut. Rezultatul obținut prin supramulaj are o dimensiune redusă față de exemplarul original

[16] CA Versailles 19 fév. 2014 accesată la http://artdroit.org/wp-content/uploads/2014/02/CA-Versailles-19.2.2013-Aff.-C.-Claudel.pdf. Motivarea este contestabilă, în măsura în care face referire la drepturile morale ale artistului, în timp ce obiectul litigiului poartă asupra reproducerii neautorizate a lucrării, componentă a dreptului patrimonial al artistului.

[17] Decretul din 3 martie 1981 cu privire la combaterea fraudelor în tranzacțiile cu opere de artă și obiecte de colecție. Tot în spațiul francez detalieri sunt aduse de către Codul deontologic al turnătorilor, care precizează că originale sunt exemplarele numerotate de 1/8 la 8/8 în cifre arabe, la care se adaugă patru exemplare, numite „épreuve d’artiste“, care urmează să fie numerotate în cifre romane de la EA I/IV până la EA IV/IV

[18] Paris, 4^e ch., sect. B, 5 mars 2004, RG n^o 2003-12231, Musée Rodin c/ G. Hain cit în. F. Duret-Robert, op. cit., p. 561

[19] Civ. 1^re, 5 nov. 1991, n^o 90-13.528, Bull. civ. I, n^o 303; D. 1992. Jur. 361, note Edelman cit în. F. Duret-Robert, op. cit., p. 560. În mod evident, diferențele de dimeniune pot fi determinate, pentru ipoteza la care se face referire – statuile turnate în bronz – de un caz de supramodelaj

[20] Gerard Genette, Opera artei, 66 accesat la http://www.scritub.com/literatura-romana/carti/Gerard-Genette-OPERA-ARTEI14226114.php

[21] Conform art. 139⁶ alin. (6) al Legii nr. 8/1996 „în sensul prezentei legi, prin mărfuri-pirat se înţelege toate copiile, indiferent de suport, inclusiv copertele, realizate fără consimţământul titularului de drepturi sau al persoanei legal autorizate de acesta şi care sunt executate, direct ori indirect, total sau parţial, de pe un produs purtător de drepturi de autor ori de drepturi conexe sau de pe ambalajele ori copertele acestora.”

[22] Despre acțiunea în contrafacere a se vedea S. Florea, „Acțiunea în contrafacere în dreptul intern” în R.R.D.P. nr. 2/2012 accesat la http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11011208&Info=RG9jSWQ9MTA2OTEmSW5kZXg9RCUzYSUyZiU1ZmNhYmluZXQlMmZyZXZpc3RlJTJmaW5kZXgmSGl0Q291bnQ9OCZoaXRzPTEzOCsxMzkrMTQ0KzE0NSs0NDIrNDQzKzFkMzYrMWQzNys=; V. Roș, Dreptul proprietății intelectuale, vol. I, Dreptul de autor, drepturile conexe și drepturile sui-generis, Ed. C.H. Beck, București, 2016, p. 643 și urm.

[23] Tribunalul București, secția a III-a Civilă, Decizia nr. 785A/ 2014 accesată la http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=78047388

[24] „În toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f), i) şi la alin. (2) trebuie să se menţioneze sursa şi numele autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi imposibil; în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul unde se găseşte originalul” (art. 33 alin. (4) din Legea nr. 8/1996)

[25] TGI Paris, 1^re ch., 25 juin 1985, D. 1986. IR 184, obs. Colombet cit. în. F. Duret-Robert, op. cit., p. 705

[26] Legea nr. 8/ 1996 indică criteriile care pot fi folosite de către instanța de judecată în stabilirea prejudiciului, în cadrul acțiunii în contrafacere: „a) fie criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)” (art.139 alin. (2))

[27] Modificarea textului art. 33 alin. (1) lit. e) s-a făcut în anul 2006 prin Legea nr. 329 din 14 iulie 2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 123/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Publicată în M. Of. cu nr. 657 din data de 31 iulie 2006

[28] Paris, 30 mai 2001, RIDA janv. 2002, n^o 191, p. 294 cit. în. F. Duret-Robert, op. cit., p. 668

[29] Civ. 1^re, 13 nov. 2003, n^o 01-14.385, Bull. Civ. I, n^o 229 cit. în. F. Duret-Robert, op. cit., p. 668

[30] Importul, ca modalitate de exercitare a dreptului de uz este definit la art. 14²  din Legea nr. 8/1996, ca „introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport”

[31] Art. 21 alin. (2) din Legea nr. 8/1996

[32] Pentru o analiză sumară asupra conținutului contractelor încheiate între aceștia, a se vedea M. Mocanu, „Contractul între artist și galerist: o scurtă privire” în L. Bercea (ed.), Contractele nenumite în afaceri, ed. Universul Juridic, 2017