MOCANU Mihaela, POP Liviu, Noul Cod civil Solidarism contractual şi Noul Cod civil
Revistă: Revista Romana de Drept al Afacerilor 9 din 2012
Autori: POP Liviu, MOCANU Mihaela
Tip: Doctrina
Noul Cod civil Solidarism contractual şi Noul Cod civil
Liviu POP
Interviu realizat de Mihaela Mocanu, Redactor-şef al Revistei Române de Drept al Afacerilor
Revista Română de Drept al Afacerilor: Bună ziua d-le profesor Liviu Pop. Va mulţumim frumos că aţi acceptat invitaţia noastră, a Revistei Române de Drept al Afacerilor, de a discuta pe marginea Noului Cod civil. Numărul din noiembrie al revistei noastre va avea ca subiect predilect Noul Cod civil, la fel ca numărul din octombrie, aniversarea unui an de la intrarea în vigoare a codului justificând o dezbatere amplă. Noi dorim să punctăm efectele pe care le-a avut codul la un an de la intrarea sa în vigoare. În calitatea dumneavoastră de cunoscut profesor de drept civil – aţi fost şi decanul Facultăţii de Drept din Cluj a Universităţii Babeş Bolyai – o să vă rog să purcedem în discuţia noastră prin a ne descrie activitatea dumneavoastră, apoi, raportat la Noul Cod civil, continuând apoi cu perspectiva dumneavoastră de teoretician al dreptului civil, asupra integrării Noului Cod civil român în sistemul codurilor civile europene.
Liviu Pop: Am să vă povestesc câteva crâmpeie din viaţa mea, ca să aveţi o imagine asupra persoanei mele, ceea ce am fost şi sunt.
RRDA: Vă rugăm. Comunitatea juridică clujeană vă cunoaşte, ardelenii care au urmat Facultatea de Drept din Cluj şi au rămas în zona Ardealului vă cunosc fără dubiu, dar vă cunosc şi cei de la Facultatea de Drept la Bucureşti.
LP: Păi sper că mă cunosc pentru că, în ultima vreme, m-am făcut cunoscut printr-un număr considerabil de studii şi lucrări ştiinţifice de anvergură pe care le-am publicat la edituri prestigioase sau, după caz, în reviste de prestigiu din România. Eu sunt absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj, pe care am absolvit-o mai târziu decât alţi colegi de-ai mei, pentru că pentru că am avut o altă evoluţie până în momentul în care am devenit student al acestei facultăţi. Am vrut să mă fac preot; am urmat doi ani seminarul teologic ortodox din Cluj, după care m-am retras, după ce am fost un elev foarte bun la seminar, din câte îmi aduc aminte. Apoi m-am înscris la liceu, pentru că, pe vremea aceea, seminarul nu echivala cu liceul, şcoala confesională nefiind recunoscută de către stat. Am făcut liceul la Satu Mare, apoi o şcoală tehnică post-liceală, aşa că am ajuns student abia la 23 de ani. Când alţii terminau facultatea eu o începeam; am absolvit-o la 28 de ani, pentru că atunci durata studiilor universitare la facultatea de drept era de cinci ani la zi.
RRDA: Consideraţi că s-ar justifica şi acum durata de 5 ani la facultatea de drept?
LP: Cu atât mai mult astăzi, când dreptul este o materie atât de vastă, de complexă şi de implicată în viaţa socială într-un stat democratic, cred că durata studiilor ar trebui să fie mai mare de 4 ani, pentru formarea temeinică a unui jurist complet. Pe de altă parte şi astăzi durata este de cinci ani, dacă adăugăm şi masteratul pe care-l urmează mulţi absolvenţi ai facultăţii de drept.
Am absolvit în 1972 ca şef de promoţie, şi, cu toate că aveam un dosar încărcat de evenimente, care pe vremea aceea erau luate în considerare – în 1972 era o perioadă de relaxare ideologică şi nu mi s-au cerut amănunte legate de viaţa mea, pentru că, dacă aş fi trăit în alte perioade ale orânduirii comuniste, probabil că nu aş fi primit aprobare să rămân asistent la facultatea de drept. Fiind şef de promoţie, am fost reţinut de consiliul profesoral ca asistent la catedra de Drept civil a Facultăţii de Drept din Cluj. M-am înscris imediat la doctorat, pentru că nu aveam timp de aşteptat, trebuia să recuperez şi m-am înscris la unul dintre cei mai exigenţi profesori conducători de doctorat, imperialul profesor Aurelian Ionaşcu.
RRDA: Ce şansă aţi avut…
LP: Da, am avut o şansă extraordinară, am avut profesori de mare calibru, de mare forţă. El era de-a dreptul imperial, atât fizic, cât şi intelectual. Şi-a susţinut doctoratul la Paris în 1930 – am şi teza lui de doctorat apărută în Les Presses Universitaires de France, pe tema co-proprietăţii asupra unui bun – era un om cunoscut, a predat 15 ani la Paris, în fiecare an preda un semestru la Sorbona, era prieten cu marii profesori francezi, care astăzi nu mai sunt, de exemplu, Pierre Raynaud, Gabriel Marty. M-am înscris la el pentru că nu era prea mare concurenţa, fiind un profesor foarte exigent. La patru ani de la înscriere mi-am şi susţinut teza de doctorat – voi fi puţin lipsit de modestie dar trebuie să spun că era o performanţă să susţii la profesorul Ionaşcu teza de doctorat după patru ani, toţi colegii mei urmând un stagiu de 10-12 ani până când au reuşit să susţină teza de doctorat, şi e vorba de colegi de mare valoare.
RRDA: Care a fost titlul tezei dumneavoastră de doctorat?
LP: „Regimul juridic al terenurilor destinate localităţilor”. Atunci au apărut două legi foarte importante care modificau fundamental regimul juridic al terenurilor. Am profitat de acea ocazie şi am scris prima lucrare monografică despre noul regim. Sigur, un regim juridic al circulaţiei terenurilor corespunzător comandamentelor politice şi sociale care se degajau din realităţile vieţii noastre de atunci, adică realităţile comunismului.
RRDA: Era un regim de drept împotriva dreptului la proprietate…
LP: Bineînţeles, pentru că aproape a devenit un regim de drept public. Am început cu terenurile care au fost scoase din circuitul civil. Scoase, în principiu, prin legile 58 şi 59 din 1974.
RRDA: V-aţi simţit constrâns în munca dumneavoastră?
LP: Nu m-am simţit constrâns pentru că eu n-am abuzat de ideologia partidului, nu am fost dintre aceia care au căutat întotdeauna să-şi argumenteze soluţiile în drept pe comandamentele politice ale vremii.
Revenind al doctorat, l-am susţinut în 1977. În 1978, marele profesor Ioan Albu, foarte cunoscut pe vremea aceea – şi chiar şi astăzi a rămas în conştiinţa juriştilor adevăraţi, pentru că a publicat lucrări esenţiale, de pildă Răspunderea civilă pentru daunele morale, care era o problemă tabu atunci şi a rămas astfel pentru o lungă perioadă de timp – era cel care preda Obligaţiile şi Drepturile reale. În ‘78-’79 a renunţat la această disciplină, cu cinci ani înainte de pensie, oferindu-mi-o mie, cu sprijinul profesorilor Ionaşcu şi al decanului de atunci. Decanul a avut reticenţe serioase să-mi încredinţeze disciplina – era una dintre cele mai importante – şi atunci am apelat la profesorul Ionaşcu, care a garantat pentru mine. A mers la decan şi i-a spus: „Tovarăşe decan, eu garantez pentru băietul acesta.” El folosea şi vocabularul moldovenesc, moldovean fiind.
Şi aşa am ajuns titularul de Drept civil la anul II, pe Drepturi reale şi obligaţii, de care m-am ocupat până acum 5-6 ani, când am renunţat la curs în favoarea tinerilor noştri colegi, Marius Liviu Harosa şi Paul Vasilescu. Ei au preluat fiecare câte o serie de curs. Eu am renunţat pentru a putea depune eforturi mai profunde şi mai concentrate în Teoria generală a obligaţiilor.
În ultimii 2-3 ani am renunţat parţial şi la o serie de curs în favoarea fostului decan, profesorului Paul Vasilescu. Chiar acum mă găsesc în situaţia ca, într-un an, maxim doi, să trec cu totul pe un plan superior de activitate, să rămân numai cu conducere de doctorat şi să predau disciplina, probabil, unui excelent discipol de-al meu, un om de mare forţă, valoare şi mare caracter, lect. univ. dr. Ionuţ Florin Popa. Noi lucrăm împreună şi pot să spun că este un om foarte harnic, foarte bine documentat şi vorbitor a patru limbi străine. A publicat studii esenţiale în revistele de specialitate în ultimii ani. Am încredere că am un urmaş care mă va depăşi cât de repede.
Şi acesta trebuie să fie idealul nostru. Un om cred că este cu atât mai valoros cu cât se înconjoară de discipoli care au toate premisele să fie superiori lui, pentru că altfel n-ar exista progres.
Eu mă bucur extrem de mult că am asemenea discipoli, oameni care şi-au susţinut doctoratul sub conducerea mea şi care în câţiva ani vor depăşi ceea ce am realizat eu în ştiinţa dreptului privat în România.
Am preluat disciplina în anul universitar 1978-1979 pe care am dus-o până acum. Bineînţeles că după aceea am devenit conferenţiar universitar, apoi, în anul 1992, am fost avansat prin concurs profesor universitar titular, conducător de doctorat din anul 1994, pe urmă am ajuns decan, funcţie academică de conducere a acestui aşezământ de învăţământ superior, care m-a onorat.
RRDA: Aţi fost decan în perioada…
LP: Am fost decan în perioada 1996-2004, am avut două mandate.
RRDA: A fost perioada în care facultatea a stabilit relaţii internaţionale cu facultăţi din Franţa…
LP: Atunci când am ajuns decan, obiectivele mele cele mai importante au fost două: în primul rând, să deschid colectivul acestei facultăţi spre conlucrarea internaţională. Am iniţiat şi am dezvoltat relaţiile de colaborare cu facultăţi de renume din marile universităţi europene, mai ales din Franţa; un al doilea obiectiv a fost realizarea unei construcţii umane care să ducă la alcătuirea unui colectiv de cadre didactice, a unei comunităţi academice de valoare. Singurul criteriu după care m-am ghidat în recrutarea de tinere cadre didactice a fost valoarea şi astăzi se vede rezultatul unui asemenea demers.
RRDA: Deci sunteţi mulţumit de valoarea corpului profesoral al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş Bolyai.
LP: Toţi tinerii pe care eu i-am reţinut aici preparatori sau care au venit după aceea prin concurs, din practica judiciară, sunt de foarte mare valoare. Sunt oameni harnici, oameni destoinici, oameni inteligenţi, oameni cu deschidere internaţională, oameni care au valoare certificată prin ceea ce au făcut atât în plan didactic şi în plan ştiinţific, cât şi în planul activităţi practice, pentru că aproape toţi sunt şi practicieni. La drept nu poţi fi un profesor de mare forţă dacă nu ai în spate şi o practică de jurist. Sigur, poţi să fii avocat, poţi să fii judecător, procuror sau notar public; sunt atâtea posibilităţi pentru un jurist de a-şi practica profesia, nu? Deci altfel nu se poate să fii un cadru didactic întreg, un cercetător al dreptului ancorat în realităţile sociale concrete.
RRDA: până la urmă dreptul este o ştiinţă prin excelenţă în slujba oamenilor.
LP: Foarte mulţi spun că noi studiem normele juridice. Nu-i adevărat. Sigur că studiem şi normele juridice, dar studiem şi realităţile sociale cărora li se aplică aceste norme juridice, pentru că normale juridice au nevoie de o interpretare aplicativă în care să descoperim întotdeauna nu numai litera legii ci şi spiritul legii, pentru că realităţile sociale se modifică. Iar normele juridice trebuie aplicate acestor realităţi în aşa fel încât ele să nu fie piedici în dezvoltarea socială, dimpotrivă. Dreptul caută să descopere interesele şi dorinţele corecte şi bune ale omului şi să le promoveze. Legea trebuie şi prin litera şi prin spiritul ei să corespundă acestor realităţi, să vină în întâmpinarea nevoilor sociale. O lege redactată, adoptată sau interpretată împotriva realităţilor sociale este o lege cangrenoasă, este o stavilă în dezvoltarea socială şi în progresul societăţii. Legea trebuie să fie întotdeauna conformă, în litera ei, dar mai ales în spiritul ei, cu realităţile contemporane şi cu cele viitoare.
RRDA: Domnule profesor, doresc să vă întreb, din perspectiva dumneavoastră de profesor de drept civil, de avangardist, de iniţiator al unor relaţii strânse între Facultatea de Drept din Cluj şi unele facultăţi de drept din Europa, mă refer în special la cele franceze – dumneavoastră sunteţi un jurist francofil?
LP: Da, este adevărat, acest diagnostic marchează întreaga mea personalitate ca cercetător. Ştiu şi engleză dar mai puţin. Oricum, mă folosesc şi de doctrina engleză dar în principal izvoarele mele bibliografice sunt în limba franceză şi atunci este normal ca legăturile cele mai strânse, cele mai fructuoase, cel puţin pe vremea mea, să fie demarate şi întreţinute cu facultăţile de drept din Franţa. Sigur, mă refer în principal la Facultatea de Drept de la Universitatea Pantheon-Assas, Paris II, cu care suntem într-o relaţie contractuală de colaborare.
RRDA: Din această prismă, a juristului francofil, vă rog să ne descrieţi puţin Noul Cod civil, acesta fiind uşor îndepărtat de inspiraţia sa anterioară, cea franceză. Totodată, aş dori să vă rog să vorbiţi despre o teorie nouă pe care dumneavoastră, profesor francofil, de drept civil, aţi adus-o în România: teoria solidarismului contractual. Dumneavoastră aţi fost cel care a adus la cunoştinţa juristului român teoria solidarismului contractual.
LP: Am încercat să argumentez existenţa si realitatea ei chiar invocând texte din legislaţia noastră din vechiul Cod civil dar mai ales din Noul Cod civil în care, solidarismul contractual, fără a fi declarat cu valoare de principiu undeva, într-un text apare, transpare şi este obiectivat în multe dintre mecanismele juridice – în materia contractului – care sunt reglementate în Noul Cod civil şi sunt bine reglementate în opinia mea. Eu nu sunt distructiv; sigur, orice codificare are limitele sale, orice operă umană are limitele sale. Se şi spune că o lucrare nu este niciodată terminată, ea nu poate fi decât abandonată. Deci codul a fost adoptat, apoi a fost modificat prin Legea de punere în aplicare şi va mai fi modificat, pentru că modificările sunt determinate de nevoi sociale.
RRDA: Modificări vor veni şi din practică.
LP: Sigur. Unele dispoziţii se vor valida, altele se vor dovedi a nu fi cele mai bune, cele mai corespunzătoare trebuinţelor sociale şi atunci vor fi modificate. Şi vechiul Cod civil a fost modificat. Bătrânul nostru Cod civil de la 1865, făcut foarte bine după codul francez, a fost modificat, şi iată că a supravieţuit aproape o sută cincizeci de ani. Noul Cod civil este o operă de recodificare. El nu este o simplă revizuire a ceea ce am avut, adică a Codului civil vechi, ci o recodificare a dreptului civil. Izvorul lui a fost şi este Codul civil francez şi implicit Codul civil de la 1865 din România – pentru că acest Nou Cod civil nu a putut fi redactat pe un teren gol, ci a existat o întreagă doctrină şi jurisprudenţă, din care tot ce s-a validat a fost preluat în Noul Cod civil.
De cele mai multe ori e reformulat, pentru că limba română a secolului XXI se deosebeşte radical de limba română de la 1864-1865, vremea lui Cuza Vodă, când Eminescu nu era încă lansat. Ştiţi că începutul limbii române moderne literare a fost marcat de Mihai Eminescu, în marea lui poezie.
RRDA: Al nostru Dante…
LP: Da. Deci Noul Cod civil este o recodificare. Repet, izvorul său principal rămâne mai departe Codul civil francez. Sigur, Codul Civil francez a fost, mai ales în ultimii ani, foarte mult revizuit şi modificat dar, în acelaşi timp, redactorii Codului civil, pe lângă izvoarele interne – nu mai insist asupra vechiului Cod civil, sau asupra legilor pe care le-am avut în vigoare, materie de cărţi funciare – au folosit şi izvoare externe: pe lângă Codul civil francez în actuala lui stare, au avut în vedere Codul civil quebecois, care este tot de inspiraţie franceză dar care a fost hibridat, fertilizat cu foarte multe instituţii şi reglementări noi, bună parte inspirate din common law, din dreptul englez şi american. Sunt multe teorii noi, multe mecanisme juridice care nu existau în Codul civil francez. După aceea, au fost mulţi redactorii Noului Cod civil, Comisia de redactare – au fost mai multe comisii, n-are rost să discutăm acum despre istoricul redactării şi definitivării acestui cod, probabil v-a vorbit altcineva despre acest lucru…
RRDA: Da, ne-a vorbit domnul profesor Flavius Baias, într-o discuţie anterioară.
LP: Profesorul Baias care este unul dintre redactori.
RRDA: În calitatea sa de membru al comisiei care a redactat Codul, ne-a prezentat evoluţia muncii Comisiei la acest cod şi ne-a făcut, aşa cum domnul profesor însuşi o spunea, o lecţie de istorie a Noului Cod civil.
LP: Lecţie foarte utilă, pentru că numai aşa putem înţelege mai bine care este spiritul acestui cod.
RRDA: Să nu ne abatem noi, jurişti fiind, de la filosofia Codului, de la izvoarele Codului şi să ne aplecăm doar asupra textului de lege, chiar dacă utilitatea lui este dată de textul de lege, chiar dacă direcţia noastră este cea de a soluţiona…Trebuie să ştim pe ce teren venim.
LP: Exact, trebuie să ştim care au fost realităţile, care au fost tendinţele şi condiţiile de concepţie care nu au apărut aşa, din senin, ci au urmat o evoluţie până când s-au copt, s-au cristalizat. Apoi, mai sunt şi alte izvoare legislative care au fost folosite la redactarea Noului Cod civil. Este vorba de Codul civil italian, de la 1942, un cod modern, foarte bun, codul Civil elveţian, Codul elveţian al obligaţiilor, Codul civil german, deşi este o operă ştiinţifică mai abstractă, mai grea, mai greu de descifrat, la care s-a lucrat douăzeci şi ceva de ani – nemţii sunt oameni serioşi. Prima comisie care a terminat proiectul codului pe la 1890 şi-a dat seama că acesta fusese redactat numai de cercetători ai dreptului, numai de profesori şi că era, prin urmare, foarte greu de înţeles pentru oamenii de rând, pentru profanii în ale dreptului. Atunci au numit o nouă comisie, mixtă, formată şi din practicieni, pentru că ei iau temperatura vieţii juridice. A fost o comisie paritară care a revizuit codul şi a încheiat această activitate în 1895, codul fiind adoptat în 1896 şi intrând în vigoare la 1 ianuarie 1900. Deci, unele instituţii din Codul civil german au fost preluate şi la noi, unele reglementări care corespund şi fac apel la trebuinţele sociale.
RRDA: Se integrează, din punctul dumneavoastră de vedere, aceste instituţii preluate din Codul Civil german, din Codul elveţian, din Codul italian, uşoare aspecte de common law, care spuneţi că se regăsesc în Noul Cod civil, în sistemul nostru? Sunt congruente, aduc un plus?
LP: Eu zic că în bună parte sunt congruente. Acum, eu cunosc bine şi Noul Cod civil însă trebuie să recunosc cu modestie că a pătrunde în profunzimea textelor înseamnă a-l studia ani şi ani de zile. Pe mine mă preocupă anumite părţi din Codul civil în mod special, pentru că nu poţi să intri în seva adâncă a Codului şi să vezi toate implicaţiile. Să analizezi toate mecanismele în consecinţele lor îţi trebuie ani de zile, îţi trebuie o viaţă. Eu de pildă de 40 de ani studiez teoria obligaţiilor şi îmi dau seama că nu ştiu pe măsură ce ştiu din ce în ce mai multe. Adică ştiu că nu ştiu. Când eram mai tânăr şi mai exaltat ştiam mai puţin, dar credeam că ştiu totul. Acum îmi dau seama, pe măsură ce mă apropii de apusul carierei, că ştiu prea puţin faţă de ceea ce aş fi vrut eu să ştiu. Asta pentru că dreptul nu e staţionar, el este viaţă, este tot timpul în dezvoltare, în desfăşurare, în acţiune şi niciodată nu vei putea, oricât de mare cercetător ai fi, să cuprinzi toate realităţile, implicaţiile şi toate evoluţiile, toată bogăţia aceasta a vieţii într-o lume în care totul e atât de complex şi de complicat.
RRDA: La fel, din perspectiva practicienilor, a avocaţilor, a judecătorilor, care intră în complete specializate, din perspectiva avocatului de business – nici avocatul de business, de exemplu, nu poate să cuprindă toate elementele dreptului afacerilor: societăţile comerciale, dreptul bancar, insolvenţa, obligaţiile comerciale în general. Este o arie extrem de vastă…
LP: Mai ales că există şi legislaţia dezvoltătoare, pe lângă Codul civil. O fi concepţia monistă la baza codificării dreptului privat în înţelesul de drept civil sau a dreptului civil în înţelesul de drept privat, dar codul nu ajunge, pentru că mai avem şi legislaţia dezvoltătoare.
RRDA: Sunt, şi au rămas şi în afara codului, de exemplu, insolvenţa.
LP: Şi dreptul companiilor, în general, putem spune, care e deosebit de vast.
RRDA: Nu toate contractele bancare sunt reglementate în Noul Cod civil, tematica societăţilor comerciale a rămas într-o lege specială, insolvenţa este reglementată printr-o lege specială. Revenind la filosofia Noului Cod civil şi la teoria solidarismului contractual, vă rog să ne vorbiţi puţin despre teoria solidarismului contractual, aşa cum spuneţi că, deşi nu este explicit stipulată în cod, există în numeroase mecanisme juridice reglementate prin Noul Cod civil. Dumneavoastră spuneţi că acest cod civil susţine solidarismul contractual.
LP: Raportându-mă la dispoziţiile codului, vreau să vă spun că eu m-am ocupat în special, în ultima vreme, de instituţia răspunderii civile şi de constituţia contractului. Sigur, am analizat în lucrările mele şi alte probleme din materia obligaţiilor, precum dinamica obligaţiilor, sau modalităţile obligaţiilor. Dinamica obligaţiilor m-a pasionat, la fel cum m-a pasionat dreptul creditorului, legătura cu patrimoniul debitorului. M-au interesat acţiunile la care el poate recurge pentru a-şi realiza interesul său de creditor (acţiunea oblică, acţiunea pauliană, acţiunile directe). Cred că am fost primul – acum o să mă acuzaţi de lipsă de modestie – care a tratat la nivel corespunzător, cred eu, deşi n-am reuşit să epuizez problema, acţiunile directe, care la noi au fost foarte puţin cunoscute. În cursurile universitare era redactat un text de numai jumătate de pagină. Eu am scris un studiu de 40 de pagini despre acţiunile directe care sunt foarte importante şi foarte prezente în activitatea noastră. Mulţi dintre jurişti apelează la ele fără să-şi dea seama că folosesc o acţiune directă. Sigur, rezolvă problemele practic, dar am încercat să realizez construcţia juridică a acestui mijloc juridic pe care îl are un creditor la dispoziţie, în anumite situaţii, pentru a-şi realiza creanţa.
Deci m-am ocupat în general de teoria obligaţiilor şi mă ocup foarte mult, în ultima vreme m-am ocupat cu deosebire de răspunderea civilă şi de contract. Chiar am scris, având în vedere şi textele Noului Cod civil, în stadiul în care se afla în anul 2008-2009, un volum de peste 800 de pagini despre contract, un tratat de drept civil, volumul 2, numit Contractul, în care într-adevăr am încercat să analizez contractul prin prisma concepţiilor sau fundamentelor teoretico-filosofice în vogă astăzi, adică prezente în doctrina de specialitate occidentală. Noi, în România, până prin anul 2000, discutând despre fundamentul teoretico-filosofic al contractului, ne mărgineam la teoria autonomiei de voinţă pe care o mai şi criticam puţin, dar fără să punem nimic în locul ei. Ştiţi că, multă vreme, concepţia dominantă cu privire la fundamentul teoretico-filosofic al contractului a fost teoria autonomiei voinţei, care corespunde secolului al XVII-lea, al XVIII-lea îndeosebi, şi care a fost elaborată de critici ai acestei teorii; nu de către cei care, în fond, sunt întemeietorii ei fără să-şi dea seama, ci de către criticii acestei teorii, critici care au publicat lucrări foarte interesante cu această temă la sfârşitul secolului al XIX-lea. Deci, până prin anii 1930, dominantă a fost, sub acest aspect, teoria autonomiei de voinţă. Am spus că voinţa părţilor contractante este totul şi nimic nu există în afara acesteia, iar părţile contractante pot face orice îşi doresc. Realităţile s-au schimbat, nu mai are rost să vorbim acum despre neajunsurile acestei teorii. Prin anii 1930, doctrinarii de mare forţă din spaţiul european, constatând declinul teoriei autonomiei de voinţă, au căutat să găsească alte fundamente teoretico-filosofice ale contractului. Au fost elaborate mai multe teorii, de pildă teoria contractului situaţiei juridice obiective sau teoriile care aşează fundamentele contractului pe ideea de bine comun şi de echitate, sau alte teorii care aşează ca fundamente teoretico-filosofice ale contractului principiul utilităţii sociale şi principiul justiţiei comutative. Toate aceste teorii se înscriu într-o concepţie pozitivistă. Alături de aceste teorii, în ultima vreme, a fost elaborată altă teorie, anume teoria solidarismului contractual. În această concepţie nu se neagă importanţa rolului voinţei juridice a părţilor contractante. Dimpotrivă. Acest rol este recunoscut. Nici nu se poate încheia sau modifica un contract fără voinţa părţilor. Numai că faţă de acest fundament de natură subiectivă, teoria solidarismului contractual mai adaugă câte un element de natură obiectivă şi spune că fundamentul contractului este voinţa părţilor contractante dar, în acelaşi timp, este şi interesul părţilor contractante. Interesul părţilor contractante are rolul de motor în dinamica contractului pe durata fiinţei sale. Deci părţile contractante au, din momentul încheierii contractului, pe toată durata fiinţei contractului până la încetarea lui şi uneori şi după încetarea lui, un dublu rol: sunt, pe de o parte, autori ai contractului – această trăsătură scoate în evidenţă voinţa părţilor – rol care se opreşte de obicei în momentul încheierii contractului. Acest rol mai poate apărea, pentru că părţile pot modifica contractul, prin voinţa lor comună. Al doilea rol pe care îl joacă părţile este acela de actori pe scena executării contractului. Aici, în acest al doilea rol, are foarte mare importanţă interesul părţilor contractante. Prin urmare, motorul contractului, inclusiv la încheierea lui şi pe durata existenţei lui este interesul părţilor contractante. Fiecare parte dintr-un contract, mai ales în contractele sinalagmatice, contractele bilaterale, care sunt cele mai numeroase, urmăreşte realizarea unui interes. În primul rând pentru că altfel nici n-ar contracta. Interesul este acela care determină hotărârea încheierii unui contract.
RRDA: Interesul este cel care scoate, practic, părţile din pasivitate. Teoria interesului pare a fi o teorie modernă care ţine strâns de actualităţile economice ale lumii actuale. Lumea în care trăim este una dinamică, determinată de comerţ, de schimb, este o lume activă. Iar lumea juridică este în bună măsură dinamizată de relaţiile economice, de afaceri.
LP: Prin urmare, interesul este motorul contractului iar voinţa părţilor contractante este vehiculul care pune în mişcare acest interes.
RRDA: Forma prin care se manifestă interesul.
LP: Într-un contract, fiecare parte urmăreşte un interes şi este încredinţată, atunci când încheie contractul, că interesul său va fi realizat prin activitatea celeilalte părţi. Iar ea, la rândul său, se obligă faţă de cealaltă parte că, prin activitatea sa, va realiza interesul acelei părţi. Deci, fiecare parte se obligă reciproc să realizeze interesul celeilalte părţi, ştiind că cealaltă parte va realiza propriul său interes. Să luăm un exemplu, un contract oarecare.
RRDA: Să vorbim despre contractul de franciză.
LP: Dumneavoastră care sunteţi doctor în contractul de franciză al Facultăţii de Drept Babeş Bolyai, sunteţi, cred, cel mai mare specialist din România în ce priveşte franciza.
LP: Au mai existat mici trimiteri dar o lucrare rotundă despre contractul de franciză n-a realizat nimeni înaintea dumneavoastră şi va felicit.
RRDA: Este o mare mândrie…Revenind la contractul de franciză, interesul fiecărei părţi –
a francizorului şi a beneficiarului – este intim legat de interesul celeilalte părţi. Francizorul are tot interesul de a-şi dezvolta reţeaua, de a-şi extinde afacerea prin intermediul francizaţilor, al beneficiarilor, pe care îi plantează într-un teritoriu…
LP:… având încredere că prin activitatea lor, el îşi va realiza interesul.
RRDA: Exact. Şi fiecare dintre francizaţi are tot interesul ca francizorul să îşi dezvolte afacerea, elementele de know-how şi întreg conceptul. Împreună vor dezvolta reţeaua. Francizorul şi în mai multe posturi, fiecare dintre francizaţi va contribui la bunul mers al reţelei iar interesele lor sunt interconectate.
LP: Exact. Deci numai cunoaşterea interesului părţilor ne va putea pune în lumină realitatea legăturilor contractuale dintre părţi. Cele două părţi lucrează, în fond, una pentru cealaltă, ca prin activitatea uneia să se realizeze interesul celeilalte. De aici se naşte ceea ce se cheamă solidaritate între părţile contractante. Ele trebuie să lucreze împreună, să aibă încredere una în cealaltă, că prin activitatea uneia se va realiza interesul celeilalte. Dar interesele părţilor nu sunt întotdeauna identice, mai ales în contractele sinalagmatice. Ele pot fi chiar opuse. De aceea, important este ca interesele părţilor să fie conciliate în primul rând la momentul încheierii contractului. Aceasta înseamnă că părţile trebuie să încheie contractul şi să se comporte pe durata acestuia de aşa manieră încât să existe o proporţionalitate între beneficiile şi pierderile pe care le înregistrează fiecare dintre părţi. Nu se poate ca una să obţină numai câştiguri, în timp ce a doua numai pierde. Deci aceste interese trebuie să se găsească într-un echilibru. Acuma, nu într-un echilibru absolut; poate fi un echilibru relativ. Important este să nu existe dezechilibru la încheierea contractului, pentru că se poate ajunge la anularea lui sau la reechilibrarea lui ca urmare a leziunilor părţilor. După Noul Cod civil, se poate să nu se ajungă la nulitate, ci pur şi simplu la reechilibrarea contractului. După aceea, chiar dacă la momentul încheierii contractului interesele se află în echilibru, sunt conciliate, se poate întâmpla ca, din anumite motive, pe durata existenţei, fiinţei şi executării contractului – cum sunt contractele încheiate pe durată îndelungată, afectate de un termen lung de executare – să intervină, datorită unor fenomene, conjuncturi sau situaţii economice în care cade una dintre părţile contractante, un dezechilibru al avantajelor şi pierderilor pe care le înregistrează părţile. Şi atunci, solidarismul contractual înseamnă că interesele trebuie conciliate în aşa fel încât să se refacă echilibrul care a fost adânc tulburat ca urmare, de exemplu, a unei conjuncturi economice. Deci solidarismul contractual este un principiu demonstrativ, pentru că el nu e consemnat undeva ca o dispoziţie cu caracter general. Dar solidarismul contractual transpare în întreaga viaţă contractuală şi este şi la noi consacrat în textele Noului Cod civil, deci are aplicaţii practice. El se obiectivează fără ca cineva s-o spună. Şi asta o spun teoreticienii, pentru că, repet, principiul acesta nu este un principiu prevăzut într-o normă juridică, nu e un principiu legal, cum e principiul forţei obligatorii a contractului, dar el este un principiu formulat de doctrină din analiza vieţii contractuale şi din analiza textelor Codului civil. Aici au o importanţă foarte mare reglementările din dreptul internaţional, precum şi unele texte din proiectele marilor codificări europene cum este Anteproiectul Catala, principiile dreptului Unidroit. Mă interesează mai ales principiile dreptului european al contractelor, Comisia Lando. Apoi este vorba de proiectul codului obligaţional, codului civil, mai bine spus, codului obligaţiilor de Academia de la Pavie, sub conducerea marelui jurist italian Giuseppe Gandolfi. Eu sunt membru al acestei academii, suntem 160 de profesori din întreaga lume, dintre care foarte mulţi sunt cunoscuţi profesori francezi (Malaurie, Ghestin, Francois Terre). Această academie a pregătit un proiect de cod european al obligaţiilor. Deci, acest principiu apare şi este foarte important.
RRDA: Aş vrea să vă rog să ne daţi câteva exemple de situaţii în care principiul solidarismului contractual se aplică.
LP: Bine, a vorbi despre solidarismul contractual înseamnă a ţine un curs de un semestru dacă vrem să fim temeinici, profunzi, creativi.
Iată un exemplu. Pe durata executării contractului, acest solidarism contractual se concretizează în două obligaţii foarte importante, pe care le au părţile contractante, obligaţii care îşi au etimologia în legătura de solidaritate a părţilor care se naşte din contract, adică în solidarismul contractual.
Prima este obligaţia de cooperare. Toată lumea vorbeşte despre ea deşi a fost puţin teoretizată la noi. Eu am încercat să o analizez, să o dezvolt, să o construiesc din punct de vedere teoretic. Nu mai e cazul să o explic, pentru că părţile, pe durata existenţei şi executării contractului trebuie să coopereze, să colaboreze una cu cealaltă, pentru că fiecare are sarcina de a realiza interesul celeilalte. Astfel, fiecare îşi va realiza propriul interes contractual. Această obligaţie de colaborare, de cooperare, include în conţinutul său şi alte obligaţii. Ea primeşte viaţă, primeşte concreteţe prin alte obligaţii.
A doua este obligaţia de informare, despre care toată lumea vorbeşte în ziua de astăzi în doctrina noastră. Nu mă refer neapărat la obligaţiile de informare precontractuale, care sunt şi ele foarte importante, ci la obligaţia de informare pe toată durata contractului. Părţile trebuie să-şi pună la dispoziţie toate informaţiile pe care le au, pentru ca o parte să fie în stare să realizeze interesul celeilalte. Eu trebuie să-i ofer totul celuilalt. Apoi, să ne gândim la obligaţiile de securitate. Acestea sunt obligaţiile pe care le au părţile contractante de a se comporta în aşa fel încât să garanteze integritatea corporală, sănătatea şi viaţa partenerilor contractuali şi uneori chiar a terţelor persoane.
RRDA: Aceasta se reflectă în Noul Cod civil.
LP: Sigur, se reflectă în textele Noului Cod civil, implicit sau explicit. La fel, pe durata executării contractului pot interveni anumite dificultăţi în realizarea de către o parte a interesului celeilalte părţi, adică în executarea contractului. Unele dificultăţi îşi au etimologia în situaţia patrimonială economică a debitorului, care se găseşte la ananghie. Apoi, există şi dificultăţi determinate de conjunctura economică. Solidarismul contractual înseamnă, presupune, comandă concilierea intereselor părţilor, pentru că poate interveni un dezechilibru între ele, datorită faptului că o parte, din cauza stării în care se află, nu poate realiza interesul celeilalte părţi. Atunci, solidarismul contractual intervine şi concilierea intereselor trebuie realizată, pentru a nu se ajunge la moartea contractului. Iar interesele trebuie reconciliate în aşa fel încât o parte să nu fie în situaţia de a suporta toate pierderile, iar cealaltă să poată beneficia de toate avantajele. Tot atunci intervine obligaţia, emanată de asemenea din solidarismul contractual, de toleranţă. Debitorul nu are de unde să plătească, nu are posibilitatea de a executa astăzi; eu, creditorul, trebuie să-i acord toleranţă, să-i acord un termen pentru executare, ca un termen de graţie. Nu termenul judiciar de graţie, ci un termen de graţie. Această obligaţie, sau această componentă a solidarismului contractual, care apare într-o asemenea ipoteză este, ca să ilustrez afirmaţia mea, consacrată şi în codul civil. Este vorba de capitolul în care sunt reglementate aşa-numitele Remedii contractuale. Unul dintre remediile contractuale consacrate în Cod şi care, până la urmă, este o obiectivare a solidarismului contractual, o punere în aplicare a acestui solidarism contractual, repet, neproclamat expres şi explicit în cod, este dispoziţia articolului 1522 din Codul civil alin. (3): „Prin notificare se acordă debitorului termen de executare ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări.” Deci iată, avem o dispoziţie în cod care prevede că într-o asemenea ipoteză creditorul trebuie să dea dovadă de toleranţă. N-a executat debitorul? Ei, îi dau un termen suplimentar de executare. Acesta este un remediu contractual al neexecutării contractului de către debitor: îi dau un termen, să salvăm contractul. Deci, nu trebuie să urmărim neapărat moartea contractului, ci menţinerea lui în viaţă şi revitalizarea lui. „Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil.” Deci dacă nu i-am acordat un termen prin notificarea depunerii întârzierii, el poate să nu execute într-un termen rezonabil. Şi degeaba îl dau în judecată, că o să-mi fie respinsă acţiunea, pentru că nu i-am acordat termenul.
După aceea, în situaţia în care ar interveni un dezechilibru între interesul unei părţi contractante şi interesul celeilalte, între avantajele şi pierderile fiecărei părţi, datorită unei conjuncturi economice, Codul civil reglementează impreviziunile, problemele despre care de atâtea ori am discutat înainte sub imperiul vechiului Cod civil şi am căutat argumente pe care nu le aveam. N-aveam texte, n-aveam reglementări, dar am găsit noi şi atunci motivare, cel puţin în ultimii ani, înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil. Aproape toată lumea a admis că este posibilă revizuirea contractului, adaptarea contractului la noi realităţi economice datorită impreviziunii a posteriori. Această posibilitate acceptată este astăzi consacrată în cod. Iată, e obligaţia de adaptare a contractului, în cazul în care există dificultăţi în executarea lui, care duc la o disproporţie vădită de valoare între avantajele părţilor contractante şi pierderile care rezultă din contract. Deci, e vorba de obligaţia de readaptare a contractului reglementată în cod la efectele contractului. Este vorba de art. 1271: „Părţile sunt ţinute să-şi execute obligaţiile chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor ş.a.m.d. Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, datorită unor schimbări excepţionale a împrejurărilor, care ar face vădit injustă obligarea – deci, ar rupe echilibrul contractual – direct la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună… „
De aici putem trage concluzia că este o obligaţie subînţeleasă a părţilor ca într-o asemenea ipoteză să procedeze la readaptarea contractului, să reconcilieze interesele lor prin acord de voinţă. N-o fac? O poate face instanţa. Iată ce poate face instanţa: „poate dispune adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, sau poate dispune încetarea contractului în momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.” Deci, iată obligaţia de adaptare a contractului.
RRDA: Tot în ideea salvării contractului.
LP: Tot în ideea salvării fiinţei contractului şi nu pentru a se ajunge la moartea contractului. Şi chiar dacă nu moare contractul, partea care nu poate realiza interesul celeilalte părţi va suporta numai pierderile. Există şi alte obligaţii: obligaţia justei măsuri, obligaţia de coerenţă; există foarte multe obligaţii prevăzute în Codul civil care nu sunt altceva decât o concretizare, o obiectivare a acestei teorii atât de frumoase, pe care văd însă că unii n-o împărtăşesc, deja au început să o repudieze, în afară de profesorul Piperea de la Bucureşti, care am observat că este un entuziast al acestei teorii.
RRDA: Într-adevăr, este un susţinător al acestei teorii. Această teorie vine înspre păstrarea circuitului economic, al dinamismului circuitului economic.
LP: Aşa este. În virtutea acestui principiu trebuie regândit şi am încercat să regândesc, în tratatul meu Contractul, apărut înaintea intrării în vigoare a Noului Cod civil, chiar în anul 2009, când a fost adoptat Noul Cod civil. Am căutat să scot în evidenţă faptul că acest principiu face necesară reformularea, redimensionarea şi stabilirea conţinutului şi limitelor marilor principii contractuale care guvernează osatura contractului: principiul forţei obligatorie a contractului, principiul relativităţii efectelor contractului, principiul libertăţii contractuale. Vedeţi, toate sunt implicate. De asemenea, solidarismul contractual – acest fundament teoretico-filosofic al contractului – ne dă posibilitatea să explicăm de ce atunci când părţile nu înţeleg să-şi îndeplinească obligaţia de a concilia interesele lor contractuale – n-o fac de bunăvoie – poate interveni judecătorul. Deci, solidarismul contractual îi conferă judecătorului mijloace juridice prevăzute în Cod la care poate recurge, la sesizarea uneia dintre părţi, pentru a reconcilia interesele părţilor, pentru a le readuce în echilibru. Deci, nu numai voinţa părţilor este suverană, nu numai voinţa părţilor constituie fundamentul contractului, ci şi interesele părţilor. Şi dacă intervine un dezechilibru, aceste interese trebuie reconciliate. Dacă n-o fac părţile, o poate face judecătorul şi astfel putem explica rolul activ al judecătorului în viaţa contractului.
El nu e obligat de cererea uneia dintre părţi de rezoluţiune a contractului. Aţi văzut că Noul Cod civil reglementează rezoluţiunea unilaterală a contractului. Eu salut această inovaţie care a fost preluată din Codul civil german. Păi, nu aştept eu clientul unui antreprenor care nu îşi termină lucrarea sau care e abia la începutul lucrării şi deja a ajuns la scadenţă în contract, să-l dau în judecată pentru rezoluţiunea contractului ş.a.m.d. Numai că, rezoluţiunea, indiferent că este unilaterală sau judiciară sau este una convenţională, în baza unui pact comisoriu expres, trebuie şi ea, ca prerogativă contractuală de executare, să fie subordonată principiului solidarismului contractual. Nu poţi să declari desfiinţat un contract pentru neexecutare decât în anumite condiţii. Neexecutarea trebuie să fie însemnată. V-am dat doar câteva exemple, nişte crâmpeie din viaţa juridică, din legislaţia noastră care nu fac decât să umple de conţinut, de consistenţă şi vitalitate şi să confere posibilitate de acţiune acestui principiu atât de interesant al solidarismului contractual.
Revin şi repet: unii cred că solidarismul contractual neagă rolul voinţei părţilor. Nu-l neagă. Dimpotrivă, recunoaşte rolul voinţei părţilor, numai că voinţa părţilor contractante nu este totul. La aceasta se mai adaugă un element obiectiv, care constituie fundamentul material al contractului, care este interesul părţilor, care ne relevă realitatea legăturii juridice dintre părţi, anume o legătură de solidaritate. Părţile trebuie să fie solidare una cu cealaltă, să aibă încredere una în cealaltă – am omis să vă vorbesc despre această obligaţie foarte frumoasă, obligaţia de coerenţă a părţilor. Trebuie să avem încredere unul în celălalt dacă suntem parteneri într-un contract. Trebuie să ne încredem că celălalt va adopta acele comportamente, acele conduite contractuale care sunt de natură a aduce la realizarea interesului părţilor.
RRDA: Mă duce cu gândul la gentlemen’s agreement. Este o soluţie morală a solidarismului contractual.
LP: Da, este. Prin urmare, eu i-aş îndruma pe tinerii cercetători ai dreptului să se aplece cât se poate de mult asupra acestui principiu, mai ales că avem lucrări de referinţă. Eu am preluat această concepţie din doctrina juridică franceză. În ultimii 10 ani au apărut lucrări, dintre care una monografică, cu valoare de tratat, despre solidarismul contractual, care există şi în spaţiul doctrinei juridice din alte state europene, în Germania şi chiar în spaţiul common-law, deci nu este o teorie singulară. Construcţia ei în spaţiul doctrinei juridice franceze are amprentele de originalitate pe care trebuie să le aibă orice concepţie elaborată de către cercetătorii dreptului.
Iată, v-am dat doar câteva exemple despre importanţa solidarismului contractual şi încă o dată subliniez: sunt mulţi care resping acest fundament pe motiv că ar diminua sau ar nega rolul voinţei părţilor. Nici vorbă. Voinţa părţilor contractante este esenţială. Dar nu exclusivă.
Nu are exclusivitate pentru a fundamenta contractul. Acesta nu se fundamentează, din punct de vedere filosofic, numai pe voinţă. Sigur, voinţa părţilor era fundamentul ultim pe vremea lui Kant şi apoi, în secolul al XIX-lea când individul era liber să facă ce voia, când nimeni nu-l putea constrânge în nici un fel, când singura limitare a libertăţii sale putea veni numai de la el, adică de la voinţa lui. Când încheia un contract spunea că îşi limitează independenţa şi îşi mărgineşte libertatea. Acum nu mai e aşa. Lucrurile s-au schimbat, societatea a evoluat, suntem cu toţii într-o relaţie de interdependenţă, nu mai avem o economie de tipul întreprinderilor capitaliste de persoane, ca în romanul Sorrell şi fiul. Acum avem societăţi comerciale pe acţiuni, pe capital, s-au schimbat realităţile.
Eu mă mai ocup îndeosebi de răspunderea civilă, care este pasiunea mea dintotdeauna. Am scris mult în acest domeniu. Răspunderea civilă este, zic eu, reglementată destul de bine în Noul Cod civil. În orice caz, reglementările sunt un progres legislativ evident faţă de vechiul Cod civil. Vechiul Cod civil cuprindea, cu privire la răspunderea delictuală, răspunderea de drept comun, răspunderea generală, şase articole art. 998-1003. E adevărat, acestea erau foarte bine formulate, dar consacrau nişte principii atât de generale şi generoase încât au putut fi umplute cu realitate şi adaptate la orice situaţie de fapt. Noul Cod civil cuprinde o reglementare a răspunderii civile mai detaliată, în care s-a ţinut cont şi de evoluţiile din acest domeniu din Europa, dar şi de ceea ce s-a câştigat în doctrina şi jurisprudenţa noastră. În fond, textele Noului Cod civil în bună parte, în această materie, formulează soluţiile doctrinei şi mai ales ale jurisprudenţei din perioada vechiului Cod civil, ale căror veridicitate şi validitate au fost verificate în viaţă. S-a dovedit că aceste soluţii sunt corecte, sunt în pas cu vremea şi cu trebuinţele vieţii sociale.
Vreau să vă spun că în Noul Cod civil – probabil v-aduceţi aminte, pentru că vă ocupaţi serios de această problemă şi este o chestiune care presupune studii serioase în domeniu – în materia Răspunderii civile se discută dacă există o dihotomie între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală. Există mai multe concepţii care au fost avansate. În Noul Cod civil este consacrată concepţia care de altfel fusese expusă în lucrările noastre înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, e vorba de concepţia intermediară, conform căreia răspunderea civilă este unică dar neunitară: unică în esenţa sa, neunitară în regimul său juridic. Atunci înseamnă că trebuie să admitem că răspunderea civilă este o singură instituţie care, însă, sub aspectul său juridic are două branşe (numai în regimul juridic, esenţa fiind aceeaşi): răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală. Din păcate, Noul Cod civil n-a avut în vedere o altă chestiune importantă.
A rămas în afara reglementării unei a treia branşe de răspundere civilă, sub aspectul regimului său juridic, şi anume a răspunderii civile a profesioniştilor, a celor care practică activităţi liberale (avocatul, notarul ş.a.m.d.).
Prin urmare, în concepţia redactorilor Noului Cod civil, răspunderea civilă este unică, una singură, sub aspectul esenţei sale – esenţa sa care este? Repararea unui prejudiciu – şi neunitară sub aspectul regimului ei juridic. Aşa mi-a plăcut mie să formulez acest diagnostic dat acestei probleme. Deci avem răspundere delictuală, reglementată ca răspundere generală de drept civil, şi răspunderea contractuală, ca răspundere specială, derogatorie, sub aspectul regimului juridic. Răspunderea are anumite particularităţi de reglementare în ceea ce priveşte acţiunea ei, mecanismul ei. Încolo, esenţa este aceeaşi, care este repararea prejudiciului, repunerea victimei în situaţia anterioară.
Sigur că am putea discuta pe larg despre cum apar în cod răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală. Repet, în fond, în materia de răspundere delictuală se consacră soluţiile pe care le cunoaştem din jurisprudenţă, acelea perene, şi care au fost după aceea susţinute şi de doctrina noastră de specialitate. Sigur, reglementarea e mai largă. Aş vrea să vă spun că, în materie delictuală, s-a pus foarte mult accent pe efectele răspunderii, adică pe repararea prejudiciului. Avem, în sfârşit, consacrat principiul reparării în natură, principiul reparării integrale, şi, mai mult decât atât, atunci când se pune problema reparării prejudiciului, se face distincţia cunoscută în dreptul european francez şi al altor ţări europene avansate, între prejudiciile materiale sau daunele materiale pure, prejudiciile morale sau daunele morale pure şi prejudiciile corporale. Prejudiciile corporale nu sunt nici exclusiv materiale, nici exclusiv morale. Ele au două componente: componenta morală, prezentă întotdeauna, şi componenta materială sau economică. În Codul civil este foarte bine reglementat modul de reparare a acestor prejudicii, mai ales a prejudiciilor corporale. Şi, în legătură cu aceasta, cu categoria prejudiciilor corporale, despre care noi nu prea vorbeam când eraţi dumneavoastră studentă pentru că aveam în vedere doar clasificarea bipartită, în daune patrimoniale şi morale, trebuie spus că prejudiciile corporale prezintă particularităţile lor şi în legătură cu acestea apare o altă clasificare a prejudiciilor în procesul reparărilor: prejudicii suferite de victima imediată şi prejudiciile prin ricoşeu sau prin reflectare, pe care le suferă o terţă persoană, datorită prejudiciilor suferite de victima imediată. Este reglementată foarte bine această problemă, îi sunt conturate toate limitele, este conturată întreaga lor nominalitate. Nu putem intra acum în amănunte, dar putem spune că era nevoie de aşa ceva. Se poate desfăşura acum, având bază legislativă, o teorie care este deja construită în mare, sub imperiul vechiului cod. Şi apoi, mă refer la răspunderea contractuală: aceasta este cea mai importantă, deşi se spune că este specială şi răspunderea delictuală este generală. Răspunderea contractuală este mai frecventă în practică pentru că viaţa noastră juridică se desfăşoară, în mod firesc, prin contract. Rareori se întâmplă să se pună problema răspunderii delictuale. Dar, mai vreau să adaug, răspunderea contractuală trebuie văzută şi ca un remediu al neexecutării contractului, nu neapărat ca o răspundere. Şi aici sunt nişte probleme pe care le-am putea discuta odată mai pe larg.
RRDA: Vă vom invita să dezvoltăm teoria răspunderii şi să ne vorbiţi despre remediile contractuale.
LP: Este una dintre cele mai frumoase probleme asupra căreia mă voi apleca şi voi scoate volumul III al tratatului meu de obligaţii, în care voi analiza obligaţiile extra contractuale şi voi insista în mod special asupra obligaţiilor de răspundere, adică asupra obligaţiei de reparare a unui prejudiciu.
RRDA: Aşteptăm să-l studiem. Domnule profesor, vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia Revistei Române de Drept al Afacerilor de a purta această discuţie pe marginea Noului Cod civil, pentru lecţia despre solidarismul contractual pe care ne-aţi oferit-o şi care le va fi extrem de utilă deopotrivă avocaţilor şi juriştilor care îi asistă pe oamenii de afaceri şi pe cei implicaţi în circuitul economic, cât şi pe actorii principali ai circuitului economic şi care au tot interesul de a pune în practică această teorie a solidarismului contractual.
Revista Română de Drept al Afacerilor se va întoarce întotdeauna cu plăcere la Facultatea de Drept din Cluj şi la dumneavoastră.
LP: Şi eu vă mulţumesc pentru acest interviu şi sper să ne mai întâlnim. A fost o onoare pentru mine, aş spune chiar un privilegiu pentru că v-aţi orientat către Facultatea de Drept din Cluj pentru această ocazie. Vă aşteptăm cu bucurie şi în acelaşi timp cu dăruire, devotament şi generozitate.
Publicat în „REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR” cu numărul 9 din data de 30 noiembrie 2012