Contractul dintre artist și galerist

CONTRACTUL ÎNTRE ARTIST ȘI GALERIST: O SCURTĂ PRIVIRE

dr. Mihaela Mocanu

Avocat

Lucrarea face o trecere în revistă a raporturilor contractuale dintre artiștii vizuali și galeriști, identificând câteva tipuri de contracte încheiate de aceștia și analizând principalele obligații întânite în cadrul acestor contracte. În lipsa reglementării legislative a acestor contracte, reperele sunt oferite de uzanțele din domeniu, care, la rândul lor sunt dificil de decelat datorită lipsei contractelor scrise, de jurisprudență și de îndrumările asociațiilor profesionale, acolo unde acestea există.

1. Dinamica relațiilor artist-galerist. Binomul artist-galerist este situat în centrul pieței de artă[1]: rolul galeriei de artă este atât acela de a aduce la cunoștința publicului arta și artiștii, de a-i spriji și chiar de a ghida pe artiștii tineri în dezvoltarea lor, în desăvârșirea personalității lor artistice; rolul galeriei este însă, în egală măsură și cel de a vinde arta, de a educa și de a forma colecționari, iar acolo unde este cazul, de a crea o piață a colecționarilor[2].

Interesele artistului și ale galeristului converg, succesul artistului sprijinindu-se pe eforturile galeristului în promovarea sa, în timp ce de succesul în afaceri al galeristului depinde de felul în care este cotat artistul pe piață. Acesta fiind contextul, legăturile contractuale dintre artist și galerist se bazează pe încrederea reciprocă pe care și-o acordă unul celuilalt, colaborarea continuă pe parcursul relațiilor lor (contractuale) fiind un loc comun.

Este binecunoscut faptul că, în ce privește acest tip de relații înțelegerile dintre părți sunt adesea conturate doar la nivel verbal[3]; mai mult, voci ale unor profesioniști afirmă că relația fiind una de încredere, fără acest element – încrederea, contractul (scris- n.n.) nevalorând nici cât hârtia care îl încorporează[4]. În prezent, comunicarea prin mijloacele electronice înlocuind-o în mare măsură pe cea verbală, legăturile contractuale pot fi conturate, cât și evaluate ulterior prin intermediul mesajelor schimbate între părți, premiza rămânând că în cazul relațiilor dintre artiști și galeriști, spre deosebire de cazul altor artiști, precum interpreții, muzicienii, actorii, încheierea unui contract în scris rămâne o excepție, regula fiind cea a contractelor verbale[5].

În debutul relației, atât artistul, cât și galeristul sunt entuziaști și privesc cu optimism evoluția prezenței pe piață a artistului, lucru ce se va reflecta pozitiv atât în ce privește veniturile galeristului, cât și pe cele ale artistului. Odată cu trecerea timpului însă, la momentul evaluării rezultatelor se face implicit și evaluarea contribuției fiecăruia dintre cei doi.

În cazul în care rezultatul scontat nu este atins, galeristul nu mai are niciun interes în a-l promova în continuare pe artist și mai mult, în a-l susține financiar, chiar dacă a făcut-o până la momentul evaluării[1]. În situația în care artistului i-a crescut cota, acesta, de regulă, consideră că succesul i se datorează în mai mare măsură lui și operei sale decât muncii de promovare pe care a întreprins-o galeristul, în timp ce galeristul se portretizează ca fiind un salvator fără de care artistul nu ar fi atins același prag de notorietate[2]. Acest din urmă caz este generator de ligitii, situație în care se pune atât problema evaluării cotei artistului de către un expert, respectiv analiza aprecierii acesteia, cât și evaluarea investițiilor financiare făcute de către galerist în vederea creșterii, câteodată chiar artificial a cotei artistului[3].

Cheltuielile făcute de către galerist în vederea creșterii cotei artistului reprezentat se află în directă proporționalitate cu obligațiile pe care și le-a asumat și care pot fi mai reduse, sau, dimpotrivă, extrem de numeroase, conform înțelegerii părților; bineînțeles întinderea cheltuielilor depinde și de durata colaborării. Pentru a conferi stabilitate raporturilor dintre părți, inclusiv în eventualitatea valorificării pretențiilor părților în cadrul unui litigiu, este necesară decelarea conținutului și întinderii obligațiilor contractuale.

2. Tipuri de contracte încheiate între artist și galerist. În literatura de specialitate, puțin numeroasă de altfel, s-a încercat o analiză a tipurilor de contracte încheiate între artiști și galeriști, în vederea structurării câtorva categorii de astfel de contracte, pornindu-se, în lipsa reglementării pe cale legislativă[4] a acestora și mai mult, în lipsa înscrisurilor, de la mărturii ale celor implicați[5].

Clasificarea tipurilor de contracte urmează două axe principale: cea a conlucrării dintre părți, care distinge între contractele care presupun cooperarea, respectiv contracte fără spirit de cooperare[6] și cea a duratei, care poate fi limitată în timp, având o durată scurtă, contractul fiind încheiat pentru o anumită expoziție, sau, dimpotrivă, pe durată lungă, ori nedeterminată.

Contractele care reprezintă un interes mai scăzut sunt, bineînțeles cele care nu presupun conlucrarea părților, acestea putând lua forma contractului de locațiune (a simezelor galeriei, ori a galeriei, ca imobil, privit în ansamblu), a contactului de consignație, ori a contactului de vânzare (prin intermediul căruia galeristul cumpără lucrările artistului în vederea revânzării acestora).

În cadrul contractului de locațiune se poate stabili prețul pentru suprafața închiriată, în funcție de aceasta, ori se poate ca prețul să fie raportat la valoarea vânzărilor realizate cu ocazia expoziției[7]. Importanță practică poate avea delimitarea obiectului locațiunii la simeze, ori dimpotrivă, extinderea la imobil în ansablul său în situațiile în care se antrenează răspunderea contractuală a uneia dintre părți.

În ce privește contractul de consignație, acesta va avea caracteristicile specifice, în dreptul român consignația fiind reglementată de art. 2054 și urm. C. civ. Remunerația galeristului (consignatar) va fi stabilită de prin acordul părților, la fel și prețul de vânzare către client. Din punct de vedere juridic galeristul este mandatarul artistului în vederea perfectării vânzării, iar din punct de vedere fiscal se aplică structura de comisionar reglementată de art. 270 alin. (2) C. fiscal, galeria emițând clientului factura în nume propriu, în vederea încasării prețului, pe care apoi îl va restitui artistului, dedus cu suma ce îi revine cu titlu de comision.

Aceste tipuri de contracte, care nu presupun colaborarea părților sunt încheiate pe durată mai scurtă de timp, atât în cazul locațiunii, unde utilizarea spațiului expozițional se încadrează în durata obișnuită a expunerii, cât și în cazul consignației, în cazul căreia galeristul nu are niciun interes să țină expusă la vânzare o lucrare care, evident, nu interesează clienții săi, cu atât mai mult pentru cazul în care urmează a prezenta lucrările altui artist.

Contractele care prezintă interes ridicat, urmând linia clasificării în funcție de existența cooperării dintre părți sunt cele care presupun conlucrarea dintre artist și galerist. Acest tip de contract este, de altfel, descris de către Codul deontologic al galeriștilor din Franța ca bazându-se pe încredere și dezvoltându-se în vederea unei colaborări pe termen lung[8].

Această formă de contract se suprapune cu cea a contractului de durată lungă – urmărind totodată și înscrierea în cea de-a doua axă menționată mai sus; așadar, contractele de cooperare sunt și contracte încheiate pe durată lungă.

Contractul care presupune cooperarea dintre părți presupune, de asemenea și o formă de exclusivitate oferită de artist galeristului în schimbul promovării susținute, pe care acesta din urmă i-o oferă artistului.

Exclusivitatea va putea fi asezonată unui contract a cărui natură juridică poate fi aceea vânzare, prin intermediul căruia galeristul achiziționează de la artist lucrări, pe care urmază să le revândă, lucrări care vor fi în stocul său. De asemenea, contractul poate avea natura juridică a unui contract de consignație, în temeiul căruia galeristul acționează ca mandatar al artistului în vederea vânzării operelor. Bineînțeles, contractul poate avea și o natură mixtă, parțial galeristul să achiziționeze lucrări ale artistului în vederea revânzării lor, iar parțial să reprezinte artistul în relația cu terții-cumpărători, în temeiul unui contract de consignație. În această a treia situație trebuie stabilit care este măsura în care galeristul se obligă să cumpere lucrări din cele produse de către artist, adică totalitatea acestora, ori doar o parte a lucrărilor, iar o altă parte a lucrărilor rămânând să fie luată doar în consignație de către galerie[9].

Exclusivitatea la care se face referire în cadrul acestor fizionomii contractuale este una care interesează mai mult obiectul creației, limitarea în spațiu și timp apărând ca fiind secundare. Două formule au fost identificate ca fiind cele regăsite în contractele încheiate între artiști și galeriști: o formă a preferinței[10], care presupune dreptul galeristului de a fi primul care poate alege dintre lucrările realizate de artist, respectiv o exclusivitate care poartă asupra tuturor lucrărilor realizate de către artist.

În cazul în care galeristul are un drept de preferință, el este îndreptățit să aleagă dintre lucrările realizate de către artist pe cele pe care le dorește, fără a fi necesar să își justifice opțiunea. În contrapartidă, în principiu artistul poate să dispună de lucrările neselectate după cum dorește, adică poate face inclusiv vânzări din atelier[11]. Libertatea artistului poate fi însă limitată chiar și în cazul în care galeristul preia doar parțial lucrările, prin impunerea anumitor praguri ale prețului lucrărilor[12]. Clauza își găsește justificare, deoarece dacă artistul ar putea vinde lucrările sale direct din atelier la prețuri mai mici decât cele cu care vinde galeristul (chiar dacă se presupune că lucrările neselectate sunt inferioare, de aceea nu au fost selectate de către galerist) această depreciere s-ar reflecta asupra cotei artistului, care îl interesează deopotrivă și pe galerist, ale cărui venituri se află în dependență de cota artistului. S-a semnalat inserarea în contract și a unei limitări cu privire la expunerea de către artist a operelor neselectate de către galerist decât cu acordul acestuia din urmă[13]. Această clauză însă încalcă flagrant drepturile de autor ale artistului, identificarea sa, chiar poate pasageră în raporturile artist-galerist fiind de-a dreptul surpinzătoare (!)…

Pentru a da stabilitate legăturii contractuale și a genera un flux al vânzărilor, respectiv a încuraja creația artistică se poate ca galeristul să fie obligat a face o selecție minimă, de cel puțin un anumit procent, ori întindere[14] din operele artistului. Similar invers se poate ca artistul să rețină pentru sine anumite lucrări pe care nu dorește să le înstrăineze. În temeiul bunei-credințe contractuale ambii sunt datori, unul să ofere, iar celălalt să primească lucrările realizate de artist, refuzul constant al galeristului de a prelua spre vânzare (în cele două forme, cea a cumpărării în vederea revânzării, respectiv cea a consignației) operele realizate de artist putând fi sancționat, iar contractul desfăcut[15].

Exclusivitatea care poartă asupra tuturor lucrărilor realizate de către artist implică dreptul galeristului de a prelua operele în vederea vânzării în oricare cele două formule contractuale menționate anterior, respectiv cumpărarea în vederea revânzării și consignația. De fapt, în acest caz suntem în prezența unei promisiuni bilaterale de a contracta. Formula generală, care se referă la „totalitatea lucrărilor” trebuie circumscrisă, deoarece un artist vizual poate utiliza materialele pregătitoare, pe de o parte, iar pe de altă parte, poate realiza mai multe lucrări care să exceadă intersului galeristului, ori, mai mult, să fie parte a unui proiect de altă natură[16].

Această formulare generală a ridicat probleme în dreptul francez, unde art. L. 133-1 al Codului proprietății intelectuale stipulează că cesiunea globală a operelor viitoare este nulă. Pe cale doctrinară s-a interpretat dispoziția ca referindu-se la cesionarea dreptului de reproducere a operei, iar nu la vânzarea bunului mobil care încorporează opera de creație artistică[17], iar jurisprudențial s-a statuat că limitarea în timp a cesiunii face ca aceasta să nu fie una globală[18], drept urmare să fie permisă.

Dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe nu pot genera discuții precum cele avute în spațiul francez, deoarece arată că „cesiunea drepturilor patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nenominalizate este lovită de nulitate absolută” (art. 41. alin. (2)). Dispoziția din dreptul nostru nu se referă la bunurile mobile care încorporează opera de creație artistică, precum dispoziția din dreptul francez, astfel că rămâne, ca în principiu, în dreptul românesc, acordarea exclusivității de vânzare a operelor unui artist către un anumit galerist să fie validă, desigur sub rezerva limitării sale astfel încât să nu îngrădească în mod absolut libertatea contractuală a artistului.

3. Obligațiile părților în cadrul contractelor care presupun conlucrarea. Contractul de conlucrare între artist și galerist presupune și impune[19] obligații în sarcina fiecăruia dintre cei doi, a căror judicioasă identificare în cadrul contractului fie întâmpină eventualele dispute, fie ajută la tranșarea situațiilor cu potențial litigios.

Desigur că, în funcție de practica fiecărei galerii și a relațiilor statornicite între părți, conținutul obligațiilor va diferi, se desprind însă, din ansamblul reperelor reținute mai sus trei obligații principiale ale galeristului: obligația de promovare, obligația de plată și obligația de a respecta libertatea de creație a artistului.

Ca expresie a conlucrării și în contrapartida exclusivității acordate lui, galeristul are obligația de a promova artistul și operele acestuia. Promovarea artistului presupune organizarea de expoziții (iar numărul acestora, precum și aspectul dacă expoziția este individuală ori reunește mai mulți artiști trebuie, de asemenea indicat), comunicarea publică a expozițiilor, participarea cu operele artistului la târguri internaționale, facilitarea expunerii muzeale a artistului („piatra de hotar” în cariera fiecărui artist vizual), susținerea candidaturii artistului pentru obținerea de premii, diverse informări publice asupra artistului și operei acestuia, prezentarea operei artistului potențialilor clienți[20].

Galeristul are o obligație de plată față de artist, fie că rezultă din contractul de vânzare în temeiul căruia trebuie să remită artistului prețul pentru operele achiziționate de la acesta, fie că rezultă din sumele de bani încasate de către galerie, care acționează ca mandatar al artistului. În oricare dintre situații artistul trebuie să aibă o estimare a prețului de vânzare a operei sale către client. Astfel, în cazul în care galeristul cumpără pentru a revinde, teoretic la revânzare poate crește prețul oricât, însă, practica în domeniu este ca prețul să crească de maximum două ori, triplarea fiind acceptată doar în cazul excepționale[21]. Oricum, galeristul trebuie să îl informeze pe artist cu privire la prețurile practicate de el, în virtutea necesității ca prețurile lucrărilor vândute direct din atelierul artistului să fie aliniate cu prețurile din galerie. Deși, mai ales în cazul unui artist tânăr, galeristul poate justifica creșterea prețului de revânzare prin investițiile pe care le-a făcut pentru promovarea artistului, este posibil ca în cazul unor diferențe semnificative între prețul de achiziție și cel de revânzare, obținute la distanță mică în timp să ne aflăm în prezența leziunii.

În cel de-al doilea caz, în care galeristul acționează ca mandatar al artistului, prețul de vânzare trebuie stabilit împreună cu acesta din urmă. Venitul galeristului îmbracă de această dată forma comisionului, iar în cazul în care comisionul este supradimensionat, se poate iarăși vorbi despre o situație lezionară[22]. Desigur că disproporția va fi analizată în raport de factori obiectivi, precum comisioanele practicate de alți galeriși, dar și de galeristul în cauză în raporturile cu alți artiști.

Deoarece, mai ales în perioada de început a carierei lor, artiștii, ca oricare alt debutant, au nevoie de mijloace financiare atât pentru a-și susține existența, cât și pentru a se desăvârși profesional, este posibil ca, în temeiul contractului de conlucrare dintre galerist și artist galeristul să plătească artistului sume de bani cu o anumită regularitate. În cazul în care galeristul cumpără lucrările artistului în vederea revânzării sumele pot fi calificate drept avans la prețul de vânzare, ori pot reprezenta chiar prețul de vânzare, dacă în luna respectiv artistul a realizat suficiente lucrări încât să acopere suma plătită lui de către galerist[23]. În varianta a doua, a contractului de consignație, avansul este mai greu de imaginat, reprezentând, de fapt, o creditare…

În fine, galeristul are o obligație generală de abstențiune față de artist, aceea de a-i respecta libertatea de creație prin a se abține de la a interveni în activitatea artistului[24]. Această obligație a fost consacrată pe cale jurisprudențială, atunci când instanțele franceze au fost învestite să se pronunțe asupra valabilității unor clauze care impuneau artistului un ritm de elaborare a lucrărilor în funcție de vânzările efectuate, considerând că un randament ridicat poate aduce atingere libertății de creație a artistului, compromițând calitatea operei sale, reputația și viitorul său[25]. De asemenea, și clauza prin care s-ar fi impus artistului un anume stil, printr-o interpretare per a contrario a fost interpretată în sensul limitării libertății de creație a artistului[26].

Acestor obligații ale galeristului, pe care le-am denumit „principiale”, desigur că li se vor alătura obligațiile specifice contractelor pe care se greferează contractul de cooperare între artist și galerist, respectiv contractul de vânzare ori cel de consignație. În lipsa unor reglementări legale în domeniu, este de dorit ca obligațiile să fie cât mai detaliat indicate, pornind de la linia generală, părțile având însă deplina libertate de a contura conținutul obligațional al relațiilor lor.

Obligațiile artistului vor urma, de asemenea, linia nevoii de cooperare a părților, drept urmare rezultă cu necesitate că artistul are atât obligația de a produce opera, precum și obligația de colaborare cu galeristul, în vederea susținerii acestuia în activitatea de promovare și comunicare publică a operelor artistului.

Dacă artistului nu i se poate impune să mențină o linie stilistică, nu înseamnă că el nu are obligația de a crea și de a pune la dispoziția galeristului operele sale în vederea vânzării; respectul spiritului artistic nu înseamnă că trebuie să i se permită artistului să lucreze doar atunci când se simte inspirat. O astfel de clauză ar reprezinta o condiție pur potestativă din partea debitorului obligației de predare a operelor – artistul, care denotă lipsa intenției acestuia de a se obliga, fiind lipsită de efecte, conform dispozițiilor art. 1403 C. civ.

Așadar, obligația artistului de a crea este o obligație de rezultat, iar nu una de mijloace. Obligația trebuie îndeplinită cu bună-credință, prin aceasta înțelegându-se că artistul nu poate să mențină pentru sine în mod repetat acele lucrări pe care le consideră „bune”, deci mai valoroase, deoarece astfel va lipsi de conținut obligația sa. Așa cum am aminteam, vânzările din atelier sunt un punct nevralgic în raporturile dintre galerist și artist, acesta din urmă fiind dator să nu facă vânzări în paralel cu galeristul, căruia i-ar diminua astfel veniturile.

O altă obligație a artistului este aceea de a coopera cu galeristul în vederea promovării sale, în sensul de a oferi informațiile (bibliografice și biografice, fotografii și documentație[27]) necesare și de a se prezenta la solicitarea galeristului la anumite ocazii de interes. Deși această obligație este subînțeleasă în contract, fiind o rezultantă a principiului executării obligațiilor cu bună-credință, care impune obligația de loialitate și cea de cooperare a părților[28], așa cum afirmam mai sus, dacă se explicitează în contract conținutul concret al obligației, va fi mai facil de verificat în ce măsură artistul nu și-a executat obligațiile, drept urmare, în ce măsură este răspunzător pentru neatingerea obiectivelor pe care și le-au propus cei doi când au început colaborarea[29].

Atât obligațiile galeristului, cât și ale artistului sunt obligații de rezultat, primul fiind dator a-l promova pe artist, precum și de a vinde opera acestuia, iar cel din urmă obligându-se să creeze și să răspundă galeristului, să îl asiste pe acesta cu informațiile necesare în vederea prezentării publice a operelor. Descrierea cât mai amănunțită a conținutului obligațional în contract va ușura aprecierea măsurii în care aceste obligații au fost îndeplinite, conferind totodată stabilitate raporturilor dintre părți.

Alături de alte contracte care presupun colaborarea părților și contractul de cooperare încheiat între artist și galerist pe o durată mai lungă de timp este un contract intuitu personae, atât din punctul de vedere al galeristului, cât și din cel ar artistului. Dacă în ceea ce privește calitățile și personalitatea artistului, apare a fi evident că tocmai aceasta este elemental esențial care stă la baza voinței de a contracta a galeristului, nu mai puțin importante sunt anumite calități ale galeristului, care îl determină pe artist să aleagă să fie reprezentat de un anumit galerist, iar nu de un altul, în considerarea „cunoștințelor artistice, a capacităților comerciale și a relațiilor sale personale”[30]. Jurisprudența franceză a statuat în sensul că acordurile care presupun colaborarea dintre artist și galerist sunt intuitu personae, iar „dispariția uneia dintre părți ruinează economia contractului, făcând imposibilă executarea acestuia”.[31]

Acordurile încheiate între artiștii vizuali și galeriști sunt contracte complexe, grefate pe raporturile „clasice” de reprezentare respectiv de vânzare, asezonate cu obligații specifice . În lipsa reglementării lor pe cale legală, rămâne a se vedea cum se va contura în spațiul românesc o practică în acest domeniu, iar atunci când vor fi chemate a se pronunța, cum anume o vor face instanțele noastre.