Drepturile morale ale artistului. Perspectiva jurisprudențială
Dr. Mihaela Mocanu, avocat
Prezentul studiu, parte a unui demers mai amplu care vizează analiza drepturilor artistului și a statutului acestuia, face o trecere în revistă a drepturilor morale ale artiștilor plastici români, analizând felul cum acestea au fost interpretate jurisprudențial în spațiul francez și în cel român pentru o mai bună înțelegere a conținutului lor.
Dreptul de autor este intim legat de persoana autorului, acordându-i acestuia totodată drepturi morale și drepturi patrimoniale, independent de aducerea la cunoștința publică a creației și chiar dacă aceasta este într-o formă nefinalizată[1].
Mai mult, drepturile morale artistului asupra creației sale vin chiar în concurență cu drepturile proprietarului asupra operei create de artist – consecință firească a realității, juridic consacrate că opera de artă nu este un bun comun, o marfă oarecare, drept urmare are un regim juridic specific, care îi protejează parcursul.
De asemenea, statutul artistului este conturat din punct de vedere fiscal, cât și al organizării profesionale[2].
Drepturile asupra operei de artă sunt protejate doar în măsura în care aceasta posedă atributul originalității, respectiv atunci când reprezintă o creație intelectuală proprie a atutorului ei, care îi reflectă acestuia personalitatea[3]. Aceasta este situația în care autorul a putut să își exprime capacitățile creative cu ocazia realizării operei, făcând alegeri libere și creative[4].
Așadar, obiectul protecției poartă asupra operei artistice realizate, „indiferent de modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor”[5], în timp ce ideile, chiar inedite fiind, nu beneficiază de protecție, fiind menite a circula liber[6]. Un exemplu ilustrativ și notoriu, de altfel, pentru diferența dintre protecția operei originale, expresie a manifestării creatoare a autorului este cel al artistului Christo, care împreună cu Jeanne-Claude, a obținut autorizațiile necesare pentru punerea în aplicare a ideei de „împachetare” prin învelirea pentru o durată de 15 zile, în anul 1985 a Pont Neuf – cel mai vechi pod parizian – cu un material cu aspect de mătase[7]. În acest răstimp podul a fost fotografiat, iar imaginea podului împachetat a fost imprimată pe cărți poștale, destinate comercializării, fără acordul artistului și fără plata acestuia. Artistul a acționat în judecată și a obținut câștig de cauză, instanțele franceze considerând că a fost încălcat dreptul de autor al artistului, prin utilizarea imaginii operei acestuia, în lipsa consimțământului[8]. Deci, rezultatului obținut prin împachetarea unui pod, simbol al Parisului, i-a fost recunoscut statutul de operă artistică originală. Același artist a solicitat instanței protecția ideii de „împachetare” fiind în conflict cu o autoritate publică, care a pus în practică împachetarea unor arbori, „în maniera” artistului Christo. În acest caz, instanța de judecată nu i-a dat câștig de cauză artistului, în considerarea principiului liberei circulații a ideilor[9].
Drepturile morale ale autorului sunt cele care asigură perpetuitatea legăturii intime a autorului de opera sa, fiind direct și obligatoriu legate de persoana acestuia. Încă prin Convenția de la Berna din 1886 pentru protecția operelor literare și artistice a fost statuat dreptul atorului „de a revendica paternitatea operei şi de a se opune oricărei deformări, mutilări sau altei modificări a acestei opere sau oricăror alte atingeri ale acesteia, care îi prejudiciază onoarea sau reputaţia”[10]. Legislația română în domeniul protecției drepturilor de proprietate intelectuală enumeră următoarele drepturi morale ale autorului: „a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică; b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei; c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică; d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa; e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării” (art. 10 din Legea nr. 8/1996 ).
Dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică
Dreptul de a aduce opera la cunoștința publică, așa-numitul drept de divulgare, deși banal în aparență ridică o serie de întrebări cu privire la modalitățile de divulgare, precum: în ce condiții se poate considera că o operă a fost adusă la cunoștința publică? Opera de artă poate fi adusă la cunoștința publică după moartea autorului, dacă acesta nu a făcut-o în timpul vieții și mai mult, dacă opera de artă se găsește la momentul decesului autorului ei în proprietatea altei persoane? Dacă opera de artă a ajuns în proprietatea altei persoane, dar nu a fost adusă la cunoștința publică de către autor, poate proprietarul să o facă? Dacă opera de artă este realizată în coautorat, poate fi adusă la cunoștința publică doar de către unul dintre autorii săi?
Divulgarea a fost definită ca actul prin care autorul își manifestă, fără rezervă, intenția de a aduce opera sa la cunoștința publică[11]. O astfel de intenție este reprezentată fără echivoc de prezentarea operei de artă în cadrul unei expoziții, al cărei scop este tocmai introducerea lucrărilor artistului către public. La fel, acodul dat spre reproducerea operei indică existența intenției de divulgare, scopul multipilicării operei prin realizarea de copii fiind cel de a le comunica publicului. Vânzarea operei de artă poate presupune comunicarea publică, atunci când este făcută prin licitație publică (care presupune întotdeauna reproducerea imaginii lucrării artistului) sau când este făcută prin intermediul unui galerist, ulterior expunerii operei în galerie.
Se ridică întrebarea dacă este diferită situația operelor vândute din atelierul artistului și care nu au fost prezentate public anterior vânzării, respectiv ce se întâmplă în cazul în care opera de artă a fost vândută fără a fi adusă la cunoștința publicului de către autor?
Legea nr. 8/1996 oferă un răspuns, indicând că „proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţă publică, în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului” (art. 47 alin. (4) din Legea nr. 8/1996).
Așadar, chiar în situația în care vânzarea a fost făcută anterior aducerii la cunoștința publică a operei, prin simplul act al vânzării, făcut fără rezerve, proprietarul operei în materialitatea ei dobândește aceleași drepturile pe care le-ar fi dobândit și în situația în care opera ar fi fost adusă la cunoștință publică.
Prin actul vânzării se dă, în limitele legii, proprietarului operei în materialitatea ei de a o expune public. De asemenea, proprietarul poate să decidă înstrăinarea operei, inclusiv prin vânzarea la licitație publică, care presupune automat o comunicare publică.
Cu totul alta este situația în care autorul s-a dezis de lucrările sale. Acesta a fost cazul artistului Charles Camoin, care nemulțimit de operele sale, le-a aruncat la gunoi; lucrările au fost recuperate și recondiționate, apoi vândute la piață, pentru ca ulterior să fie puse în vânzare prin licitație publică ca fiind lucrări ale lui Camoin. Autorul s-a sesizat și a solicitat în instanță ca lucrările să fie distruse, cererea sa având câștig de cauză[12]. Așadar, instanța de judecată i-a recunoscut autorului dreptul de divulgare inclusiv sub aspectul său negativ – dreptul de a refuza divulgarea operei.
O situație cu rezultat similar a fost cea a statuetei „Le petit prince” realizată de Consuelo de Saint-Exupéry, care a fost furată, ieșind din patrimoniul moștenitorului artistei. Ulterior, statueta a fost cumpărată de către o instituție a orașului Cabris, cumpărătorul fiind unul de bună-credință. Moștenitorul artistei a solicitat instanței să interzică expunerea publică a statuetei, motivând că artista însăși a refuzat să facă acest lucru, atunci când i-a fost solicitat de către primăria din Cabris și a preferat să păstreze statueta în imobilul unde domicilia. Instanța a dat câștig de cauză moștenitorului, interzicând expunerea publică a operei nedivulgate[13]. Aparte de întrebările de ordin moral pe care această speță le poate ridica și de rațiunea care a stat la baza deciziei moștenitorului de a nu divulga opera (poate moștenitorul ar fi avut o opțiune diferită în cazul în care statueta nu ar fi ieșit din patrimoniul său (!)), acesta este un exemplu în care moștenitorul a exercitat dreptul transmis lui prin moștenire, iar modalitatea în care l-a exercitat a fost apreciată de către instanța franceză ca fiind „în acord cu personalitatea și cu voința autorului, astfel cum aceasta s-a manifestat în timpul vieții lui”[14].
Cu privire la situația coautoratului, legea română precizează că „dreptul de autor asupra operei comune aparține coautorilor acesteia” (art. 5 alin. (2) din Legea nr. 8/1996), apoi face referiri la „utilizarea” acesteia, deci la exercițiul dreptului patrimonial de autor, neoferind lămuriri asupra felului în care se vor exercita drepturile nepatrimoniale de autor.
În situația în care opera este una indivizibilă, având în vedere că dreptul fiecăruia dintre autori poartă asupra operei privită în ansablul ei, neexistând posibilitatea eventualei divizări a acestuia, divulgarea trebuie să fie făcută cu acordul tuturor autorilor, deoarece opera este finalizată atunci când fiecare dintre coautori consimte că rezultatul final corespunde viziunii sale artistice. Rămâne de văzut în ce măsură refuzul unuia dintre coautori de a divulga opera poate fi sancționat de către instanța de judecată, în măsura în care textul de lege arată că „refuzul consimţământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să fie temeinic justificat” (teza a II- a a art. 5 alin. (3) din Legea nr. 8/1996) însă textul se referă la refuzul consimțământului de „utilizare” a operei, care se nu se poate face decât de comun acord. Așadar, textul de lege face trimitere la dreptul patrimonial – utilizarea, nu se referă și drepturile morale de autor , atunci când se reglementează situația refuzului unuia dintre coautori.
Pe de altă parte, presupunând că instanța ar sancționa refuzul nejustificat de divulgare, în temeiul abuzului de drept reglementat de Codul civil[15] rămâne de văzut care ar fi sancțiunea aplicabilă, având în vedere că dreptul de divulgare se exercită suveran de către artist, care decide „dacă” și „când”, precum și „în ce mod” va aduce opera la cunoștința publicului.
Similar învers, în cazul unei opere divizibile, cum ar fi un ansablu statuar, unde autorii realizează individual contribuția proprie, există posibilitatea ca oricare dintre aceștia să divulge opera sa, parte a mai marelui întreg, câtă vreme din punctul de vedere al unuia dintre coautori „partea sa” este complet elaborată și pregătită de a fi expusă public? Ori trebuie să aștepte finalizarea întregului ansamblu? Din nou, textul de lege se referă la „utilizare” atunci când vorbește de contribuția distinctă a fiecărui coautor, aratând că „aceasta [contribuția – s.n.] poate fi utilizată separat, cu condiţia să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalţi coautori” (art. 5 alin. (4) din Legea nr. 8/1996).
Dacă se acceptă posibilitatea divulgării parțiale, în etape, a operei trebuie ca aceasta să fie făcută cu respectarea dreptului fiecăruia dintre ceilalți autori asupra ansamblului care urmează a fi realizat. Textul nu mai limitează protecția la dreptul patrimonial – utilizarea. În această ipoteză desigur că s-ar putea ridica problema respectării drepturilor morale ale celorlalți autori, care ar putea invoca o atingere adusă operei privită în ansamblul ei, atingere posibil a fi adusă prin prezentarea de fragmente ale întregului concept înainte de a fi prezentat așa cum el a fost conceput.
De menționat este și situația lucrărilor preparatorii, precum desenele, schițele, studiile pe care în unele situații artistul le elaborează în pregătirea lucrării, respectiv pot fi acestea divulgate, chiar dacă autorul nu le-a divulgat, însă opera finală, pentru a cărei pregătire au fost elaborate, a fost divulgată?
În principiu, așa cum indică chiar denumirea, acestea sunt instrumente de lucru, deci elaborate fără intenția de a fi făcute cunoscute publicului. Realitatea pieței de artă arată că numeroase lucrări preparatorii ajung să fie aduse la cunoștința publicului, fiind expuse, chiar muzeal, ori vândute. Au fost considerate ca fiind indicii clare ale intenției autorului de a face publice lucrările sale preparatorii datarea și semnarea lucrării respective[16], iar, similar invers, asupra celorlalte lucrări preparatorii, ori întrerupte într-un stadiu intermediar se apreciază că nu planează această prezumție. Într-un astfel de caz, un pictor care a realizat decorurile pentru spectacolul de balet „Giselle”, reprezentat pe scena operei din Paris în anul 1991, a oferit cadou schița elaborată în acea ocazie, pentru ca mai târziu să o regăsească pusă în vânzare prin licitație publică. Deși apărarea a susținut că actul înstrăinării schiței de către autorul său implică automat și intenția de întrăinare, Curtea de Casație franceză a considerat că persoana care a ajuns proprietar al respectivei schițe nu avea dreptul de a divulga opera autorului[17]. Este interesant de observat că s-a apreciat că „oferirea”, cadoul, care din punct de vedere juridic reprezintă un dar manual, ar putea genera efecte diferite față de cazul înstrăinării operei prin vânzare. Este un exemplu elocvent al caracterului eteroclit al încadrării din punct de vedere juridic al raporturilor care au ca obiect opere de artă!
În dreptul românesc, unde vânzarea la licitație publică implică atât expunerea operei cât și reproducerea ei într-un catalog al lictației[18] este de presupus că se pot oferi spre vânzare opere care nu au fost divulgate de autorii lor, dar au fost înstrăinate, cu titlu gratuit ori cu titlu oneros. Câtă vreme autorul a înstrăinat opera sa, indiferent de natura raportului juridic prin care înstrăinarea a avut loc, proprietarul lucrării poate să dispună de ea, inclusiv să facă acte care să conducă la expunerea lucrării, desigur în lipsa unei clauze contrare în contract (conform precizării de la art. 47 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, care arată că opera poate fi expusă public de proprietarul ei, în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului). Câtă vreme autorul nu a înstrăinat lucrarea sub rezerva ca această să nu fie expusă, mai mult când autorul a înstrăinat lucrarea cu titlul oneros, punând-o în circuitul civil, o ulterioară opoziție a acestuia cu privire la divulgarea lucrării este indicator al abuzului de drept, iar nu al uzului dreptului său de divulgare.
Un alt caz în care se pot naște interese divergente cu privire la divulgarea operei este cel al operei la comandă, deci care urmează a se realiza în executarea unei obligații contractuale de către autor. Ce se întâmplă în cazul în care autorul refuză să livreze opera deoarece consideră că rezultatul nu este unul bun, că nu îl reprezintă și drept urmare nu dorește să și-l asume?
Celebra afacere Whistler[19] de la sfârșitul secolului al 19-lea a atras atenția asupra posibilității autorului de a refuza să livreze opera comandată: Sir Eden i-a comandat lui Whistler, pentru o sumă între 100 și 150 de guinee un portret care ar fi trebuit să o înfățișeze pe Lady Eden. Deși Lady Eden i-a pozat artistului în atelierul acestuia din Paris, iar tabloul a fost și expus publicului, primind critici favorabile, incluzându-se aici și auto-aprecierile autorului, acesta a refuzat să îl livreze ulterior primirii unui cec în valoare de 100 de guinee. Sir Eden l-a acționat în justiție, iar prima instanță i-a dat câștig de cauză. În cursul judecății Whistler a intervenit asupra tabloului, astfel încât fața modelului a devenit greu recognoscibilă, pentru ca ulterior instanța de recurs să îi ea câștig de cauză, apreciind că „proprietatea asupra tabloului se transferă părții care l-a comandat atunci când artistul pune tabloul la dispoziția sa, iar acesta îl acceptă”[20]. La momentul la care s-a pronunțat Curtea de Casație franceză în cazul Whistler, dreptul de divulgare nu era conferit prin lege autorului operei de artă, astfel că instanța a considerat că natura contractului este una specială, nefiind supusă regimului comun al predării bunurilor viitoare, iar dreptul de divulgare este unul suveran și discreționar. Comportamentul lui Whistler, care a încasat banii pentru lucrarea realizată la comandă, pe care apoi a și expus-o și – se pare – a lăudat-o în public, indică mai degrabă un refuz nejustificat al livrării operei, poate chiar o intenție speculativă, având în vedere că prețul a fost stabilit ca fiind între 100 și 150 de guinee, din care 100 s-a și plătit. Cu toate acestea atutudinea artistului, nu a fost sancționat de către instanța supremă franceză. Probabil cu totul diferit ar fi apreciate faptele în contemporaneitatea noastră, la o distanță de peste 100 de ani, când dreptul de divulgare este consacrat pe cale legislativă, iar conținutul acestuia a făcut obiectul multor decizii jurisprudențiale.
În cazul în care artistul contractat să realizeze o lucrare de artă plastică nu livrează lucrarea la care s-a obligat, în dreptul român situația juridică se va ajusta în funcție de mecanismul contractului încheiat între părți: dacă au fost plătite avansuri, cu titlu de onorariu ori pentru achiziția materialelor necesare, acestea vor fi restituite beneficiarului contractului. Dacă nu s-au făcut plăți sau dacă s-a agreat ca eventualele plăți să nu fie restituite, contractul fiind încheiat pe riscul achizitorului în condițiile art. 1658 alin. (4) C. Civ., artistul nu este dator a-l recompensa pe cel cu care a contractat, dar care nu a mai beneficiat de lucrare. Există și varianta în care beneficiarul operei de artă plastică ce nu a mai fost predată să fie prejudiciat de refuzul artistului de a preda opera. În cazul în care contractul a fost încheiat pe riscul artistului se vor plăti daune-interese de către artist, acestea putând fi stabilite în contract, ori în lipsa stipulațiilor de acest fel în contract, de către instanța de judecată.
Divulgarea, modalitatea efectivă în care aceasta are loc este un drept care se exercită discreționar de către autor, iar odată ce opera este divulgată, autorul unei opere la comandă nu mai poate invoca dreptul său de divulgare pentru a-și motiva refuzul de a preda lucrarea, ci eventual, ar putea invoca un alt drept moral, pe cel de a retracta opera, a cărui exercitare însă o apreciem ca fiind extrem de limitată.
Dreptul de divulgare se transmite prin succesiune, putând fi exercitat de către moștenitori (fie legali, fie testamentari), ori în lipsa acestora, de către organismul de gestiune colectivă, cel care a administrat drepturile artistului, ori de către organismul cu cel mai mare număr de membri (art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996)[21], care în domeniul artelor plastice este VISARTA.
S-a apreciat în literatura noastră de specialitate că în cazul în care artistul și-a exprimat voința prin testament, aceasta trebuie întocmai respectată în temeiul dispozițiilor art. 78 C. civ. care impune respectul cu privire la memoria persoanei decedate[22].
Așa cum menționam mai sus[23], în spațiul francez, chiar în lipsa unor dispoziții testamentare, instanțele au dat câștig de cauză moștenitorului care a optat pentru a nu divulga operele în cazul cărora autorul a părut că s-a abținut în a le divulga. Așadar, s-a considerat că în cazul dreptului de divulgare exercitat de către moștenitori, voința artistului, așa cum poate ea fi decelată din ansamblul probelor trebuie să primeze.
Dacă în situația existenței unor dispoziții testamentare, voința ultimă a artistului trebuie respectată, cu atât mai mult cu cât vorbim despre drepturi morale, intim atașate de persoana artistului, considerăm că situația este diferită atunci când dreptul de divulgare este transmis prin succesiune fără rezerve.
În măsura în care legea nu distinge – și nu o face – dreptul moștenitorilor de a divulga opera antecesorului lor nu ar trebui să fie limitat de niciun considerent, iar instanța de judecată nu ar trebui să cenzureze dreptul moștenitorului: opțiunea de a divulga opera, odată transmisă pe cale succesorală se va exercita de către moștenitor după cum acesta dorește, chiar și în pofida unor indicii care ar duce la concluzia că artistul, dacă ar fi rămas în viață ar fi optat diferit față de cum a făcut-o succesorul lui.
Rămâne de văzut cum va evolua jurisprudența în această materie în condițiile în care dinamica pieței de artă românească este într-o continuă creștere, tradiția autohtonă mai degrabă este cea a moștenirii ab intestat, iar interesele financiare, inclusiv prin reglementarea dreptului de suită, sunt tot mai bine reprezentate.
Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei
Legea română instituie prezumția că persoana sub numele căreia a fost adusă la cunoștința publică pentru prima dată opera este și autorul operei (art. 4 alin. (1) Legea nr. 8/1996); acestuia trebuie să i se recunoască această calitate și deci, toate drepturile conferite de statutul de autor al operei.
În timp ce Convenția de la Berna numește dreptul autorului de a „revendica paternitatea operei” (articolul 6 bis), legea belgiană din 30 iunie 1994 cu privire la dreptul de autor arată că „autorul are dreptul de revendica sau de a refuza paternitatea operei” (§ 2 alineatul 5), iar în legislația franceză, Codul proprietății intelectuale reunește în textul unui singur alineat dreptul autorului de a se bucura de numele său, de calitatea sa și de opera sa (art. L. 121-1).
S-a apreciat în doctrina franceză că dreptul autorului de a se bucura de respectul numelui său are două componente: pe de o parte dreptul autorului de a semna[24] opererele sale cu numele său, cât și posibilitatea autorului de a împiedica ca reproducerea operelor sale să se facă fără menționarea sa, ca autor[25]. Dacă prima componentă, identificată în doctrina franceză, apare ca fiind suprefluă, fiind în interesul și totodată la latitudinea autorului de a semna opera sa, ce a de-a doua componentă vine a contura un prerogativ moral important, cu atât mai mult în epoca în care trăim, când imaginile pot fi reproduse în spațiul virtual cu foarte mare ușurință.
Așadar, de fiecare dată când se utilizează imaginea operei, ea trebuie să fie făcută în așa fel încât numele autorului să nu fie omis, ori îndepărtat într-o manieră care va face să nu fie evidentă legătura dintre operă și autorul ei, întru respectarea calității de autor[26].
Mai mult, Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe incriminează fapta persoanei care își însușește fără drept în întregime sau în parte opera unui alt autor și o prezintă ca o creație intelectuală proprie (art. 141 alin. (1)), infracțiunea fiind pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Similar invers, un autor căruia îi este atribuită o anumită operă care de fapt nu îi aparține, sau moștenitorii săi, după moartea autorului, pot tăgădui paternitatea operei ori a operelor care îi sunt atribuite[27]. Atribuirea greșită a operei afectează însăși autenticitatea acesteia, astfel că există o jurisprudență bogată formată în jurul acestei problematici, dar pe alte temeiuri care pot duce la anularea vânzării – error in substantiam, iar nu a tăgadei paternității, care se întemeiază pe un drept moral, al artistului.
O situație care a pus în discuție recunoașterea calității de autor a fost cea a operelor făcute în colaborare, respectiv ipoteza recunoașterii calității de autor al operei de către celălalt coautor.
Acesta a fost cazul speței Renoir-Guino unde instanța a recunoscut calitatea de coautor a mai tânărului Richard Guino, care a executat sub îndrumarea maestrului său, Auguste Renoir o serie de sculpturi. Este binecunoscut faptul că spre finalul vieții manualitatea lui Renoir a fost mult afectată, astfel că a fost ajutat în execuție de către elevul său, căruia i-a dat instrucțiuni, pentru ca apoi lucrările să fie retușate. Instanțele au apreciat că rolul lui Guino nu s-a redus la cel de simplu executant, cum ar fi fost cazul unui muncitor, ci a avut un aport creator, în lipsa căruia rezultatul ar fi diferit[28].
Un alt caz unde s-a ridicat problema recunoașterii calității de autor a pus în discuție două tablouri realizate de Victor Vasarely împreună cu unul dintre colaboratorii săi, Valuet. În ambele cazuri Valuet a realizat lucrările singur, în atelierul său. În primul caz s-a reținut că a folosit un model indicat de Vasarely, iar maestru nu a intervenit în vreun fel asupra lucrării, neretușând-o. În cel de-al doilea caz tabloul a fost realizat pornind de la o temă indicată de Vasarely, care apoi a adus corecții, mai mult a semnat lucrarea. Dacă în primul caz s-a apreciat că lucrarea îi aparține doar lui Valuet, în al doilea Vasarely a fost considerat coautor, având o contribuție semnificativă în realizarea tabloului[29].
Dreptul de a de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică
Artistul are un drept discreționar, de a face numele său public sau de a recurge la un pseudonim sub care să prezinte operele sale, dintr-o dorință de anonimizare, ori de disociere, în sensul nesuprapunerii persoanei fizice, titulară de drepturi și obligații cu personalitatea artistului, astfel cum el se prezintă publicului.
Astfel, a fost invalidat contractul dintre un artist și galerist prin care artistul se obliga să predea lucrări nesemnate și mai mult, acestea să nu fie prezentate sub numele cu care începuse să se facă cunoscut publicului[30].
Acest drept nepatrimonial nu se transmite prin succesiune, astfel că operele nedivulgate în timpul vieții artistului vor fi divulgate sub pseudonimul pe care acesta l-a folosit – dacă artistul folosea un pseudonim, sau sub numele artistului, neexistând posibilitatea de a divulga opera artistului sub un pseudonim ales de moștenitori.
Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa
Dreptul conferit artistului de a veghea activ asupra integrității creației sale artistice este un instrument care îi asigură perenitate operei și care totodată înlătură posibilitatea ca personalitatea artistică a autorului să fie percepută distorsionat, ca rezultat al unor modificări pe care terții le aduc operei sale.
Invocarea acestui drept moral al autorului a generat o bogată cazuistică, cu ajutorul căreia i se poate contura tot mai detaliat conținutul. Este celebru cazul artistului Bernard Buffet, care, la jumătatea secolului trecut, în cadrul unui proiect caritabil a decorat exteriorul unui frigider, lucrarea rezultată fiind vândută în cadrul unei licitații caritabile. Adjudecatarul devenit proprietar al lucrării, a dezasamblat obiectul, iar una dintre părțile obținute astfel a fost pusă în vânzare, prezentată ca fiind o lucrare aparțănându-i artistului Buffet. Artistul l-a acționat în justiție pe proprietarul lucrării și i s-a dat câștig de cauză, Curtea de Casație franceză considerând că prin decuparea panourilor care au format frigiderul decorat de artist s-a produs o mutilare a operei[31].
Și alte cazuri de intruziune în universul operei și al artistului, chiar având mai mică însemnătate au fost sancționate pe cale jurisprudențială: reproducerea unei fotografii din care s-a eliminat o parte din decor – acesta a fost cazul unei publicării într-o revistă a unei fotografii reprezentându-l pe Dali, pentru care decorul eliminat conferea semnificație și simbolism[32], aplicarea unui lac strălucitor pe suprafața unei picturi[33].
Un caz interesant în care s-a adus atingere unei opere este cel al sculpturii „De Jonggehuwden”, situată în orașul belgian Bruges, care în cadrul unui proiect care a pus în discuție poziționarea și menținerea unor opere expuse public a fost înconjurată de o panglică bicoloră alb-roșu, care purta mențiunea, scrisă în neerlandeză „interzis a se privi”. Autorii sculpturii au obținut câștig de cauză în fața instanței supreme belgiene, care a apreciat că respectarea integrității operei se referă și la modificări care nu sunt de natură materială, dar aduc atingere spiritului operei[34].
O altă speță care a avut un ecou puternic în epoca sa este cea care l-a determinat pe artistul Jean Dubuffet să acționeze în judecată Régie Renault, pentru care a realizat la solicitarea clientului său Renault macheta unui amplu ansablu sculptural denumit „Le salon d’été” și care urma să fie situat în fața sediului societății. Deși Renault a început construcția, o schimbare la nivelul conducerii a determinat și renunțarea la proiect. Contractul prevedea că în cazul în care realizarea edificiului nu ar fi putut avea loc sau ar fi întârziat din culpa beneficiarului, artistul ar fi păstrat sumele primite cu titlu de onorariu, nefiind stipulată plata de daune-interese. Curtea de Apel a respins cererea artistului motivând că dreptul de a nu edifica opera îl include, în lipsa unor dispoziții contrare pe cel de a opri construcția edificiului. Curtea de Casație franceză a infirmat însă hotărârea Curții de Apel, considerând că dreptul moral al artistului trebuie protejat chiar dacă opera nu este finalizată, existența fiindu-i recunoscută prin simplul fapt al realizării ei (art. L. 111-2 Codul proprietății intelectuale francez).
În această speță, de fapt două chestiuni importante se discută: dacă autorul machetei este considerat a fi autorul lucrării de sculptură monumentală din momentul în care a realizat macheta, respectiv anterior momentului în care edificiul este realizat? Iar acest lucru în condițiile în care realizarea operei nu este în sarcina sa? Dacă beneficiarul – cel care a solicitat macheta este și obligat să realizeze lucrarea?
Soluția ar trebui să fie similară și în spațiul românesc, având în vedere similitudinea dispozițiilor legale. Dacă răspunsul la prima întrebare răspunsul este sprijinit de dispozițiile legale – conform art. 1 alin. (1) din Legea nr, 8/1996 „opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată” – se ridică întrebarea în ce măsură poate fi obligat destinatarul, beneficiarul unei machete, a unui proiect care stă la baza elaborării unei opere de artă să o și realizeze? Această problemă se va soluționa pe tărâm contractual, beneficiarul putând face apărări întemeiate pe principiile generale ale obligațiilor civile, ori putând invoca motive de forță majoră sau pe cele de ordine publică atunci când refuză realizarea operei. Dacă însă s-a început edificarea, pentru ca mai apoi să se stopeze, suntem în situația unei atingeri aduse operei: fiind lăsată neterminată, de fapt opera este mutilată, în ochii publicului creându-se o imagine distorsionată asupra creației artistului[35].
O altă speță a implicat aceeași La Régie de Usines Renault, care de astă dată a comandat artistului Victor Vasarely, cel care a redesenat celebra siglă „Renault” în aceeași perioadă (începutul anilor 70), o operă de mari dimensiuni, formată din mai multe panouri care urma să acopere pereții unei părți de interior, destinată sălii de mese. Deși contractul a prevăzut că părțile componente ale lucrării formează un tot unitar, societatea Renault obligându-se să nu le disperseze, ulterior, ca urmare a modificărilor aduse spațiului, o parte dintre panouri a ajuns să decoreze pereții serviciului juridic (!), altele panouri ridicate și depozitate, iar o mică parte s-a dovedit că a dispărut total. Instanța s-a pronunțat în sensul că a avut loc o încălcare a dreptului moral al autorului, însă în același timp a nuanțat obligațiile proprietarului operei într-un mod care este important de reținut: astfel, instanța, deși a recunoscut că s-a încălcat dreptul moral al autorului de a cere și obține respectarea integrității operei sale, totodată a precizat că nu se pot impune proprietarului lucrării obligații care să fie nelimitate în timp, mai mult, că proprietarul nu ar fi avut nici obligația de restaura panourile, culorile acestora fiind prin natura lor supuse efectelor trecerii timpului[36].
Cazuri de atingere a integrității operei s-au semnalat în cazul monumentelor de for public și în spațiul român, precum este cazul ansambului sculptural Grapheme, realizat de Camelia Cilianu, care ulterior amplasării sale în curtea Școlii nr. 9 din orașul Râmnicu Vâlcea a fost dezasamblat, iar o parte din ansamblu mutat în altă zonă a orașului, respectiv în Grădina Zoologică. Instanța a dat câștig de cauză artistului –reclamant, al cărui drept moral de autor a fost încălcat prin dizlocarea unei părți a ansamblului sculptural, intervenirea asupra unor părți ale ansamblului și relocarea lor în mod aleatoriu[37].
Într-o altă speță, s-a admis acțiunea civilă în plata de daune interese promovată de artistul autohton Traian Brădean care a realizat un mozaic parietal amplasat pe peretele exterior al unei hale industriale din Suceava în anul 1983 (după ce inițial lucrarea ar fi trebuit amplasată în stația de metrou din Piața Unirii), lucrare înregistrată pe lista monumentelor de for public din municipiu, care a fost distrusă odată cu demolarea clădirii în care era încorporată în anul 2007, fără a i se acorda artistului posibilitatea demontării în vederea reamplasării lucrării[38]. Cazul a fost unul notoriu, în presa locală discutându-se pro și contra asupra valorii lucrării ilustrativ denumită „Eroismul poporului român în opera de industrializare socialist – Laudă omului şi muncii”, deci asociată fiind curentului proletcultist.
Cum legislația noastră prevede expres că „proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o oferi autorului ei la preţul de cost al materialului” (art. 23 alin. (1) din Legea nr. 8/1996), în toate situațiile care conduc la distrugerea operei artistului, trebuie să I se acorde acestuia posibilitatea de a o prelua, chiar în cazul în care autoritățile publice implicate decid reamenajarea spațiului unde se află situată respectiva operă – aceasta pentru cazul monumentelor de for public[39].
Dreptul de a pretinde respectarea integrității operei este transmisibil prin moștenire, putând fi exercitat și de către organismul de gestiune colectivă –VISARTA, în cazul în care artistul nu a avut moștenitori.
Dreptul de a retracta opera, despăgubind dacă este cazul pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciați prin exercitarea retractării
Dacă dreptul autorului de a pretinde respectarea integrității operei pune în discuție limitele exercitării dreptului de proprietate de către proprietarului suportului material în care este înglobată opera, acesta din urmă nefiind îndreptățit, precum în cazul bunurilor mobile comune să dispună de ea după cum dorește, ci fiind dator a o respecta întocmai în materialitatea ei, a nu o modifica și a nu o distruge înainte de a o oferi artistului (art. 23 alin. (2) din Legea nr. 8/1996), cu atât mai mult dreptul de a retracta opera pune în discuție chestiunea concilierii cu respectul dreptului de proprietate al proprietarului operei de artă plastică.
În cazul operelor de artă plastică necesitatea suportului material este absolută, atunci când dispare acesta, dispărând opera însăși. Ar trebui interpretat că similar invers, retractarea operei se va putea face prin distrugerea suportului material? Suportul material fiind în proprietatea altei persoane decât cea a artistului?
În cazul în care opera a fost divulgată, dar a rămas în proprietatea artistului, acesta este liber să dispună de ea, inclusiv prin distrugerea materială[40].
Cu totul alta este situația în care un artist a divulgat opera sa, apoi a întrăinat-o (sau înstrăinat-o fără să o divulge), iar ulterior înstrăinării s-a hotărât să o retracteze opera sa.
Legea drepturilor de autor dispune „dobândirea proprietăţii asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de utilizare asupra operei” (art. 47 alin. (6)) din Legea nr. 8/1996). Așadar, în ipoteza retractării unei opere de artă plastică, proprietarul oricum nu deține, în temeiul legii drepturile de utilizare ale acesteia, deci nu se pune problema unui prejudiciu decurgând din impiedicarea exercitării dreptului de utilizare a operei.
În cazul în care se acceptă exercitarea dreptului de retractare de către un artist plastic, pune însă problema unei exproprieri[41]– pentru cauză de utilitate privată a proprietarului suportului material de care este indisolubil legată, aceasta nefiind nepermisă în nicio altă ipoteză decât utilitatea publică.
Textul articolului care statuează dreptul la retractare, făcând trimitere la titularii drepturilor de utilizare, care reprezintă o categorie distinctă de cea a proprietarilor operelor de artă plastică nu poate decât să indice faptul că se referă la alte creații decât operele de artă plastică.
În dreptul francez, textul articolului corespondent face trimitere directă la operele literare, arătând că „chiar ulterior publicării sale [autorul – s.n.] păstrează dreptul de retractare” iar „dacă ulterior exercitării dreptului de retractare autorul se decide să dea spre publicare opera sa este ținut să ofere dreptul de utilizare cesionarului pe care l-a ales inițial, în condițiile stabilite anterior cu acesta” (art. L 121-4 Codul proprietății intelectuale francez).
Așadar, considerăm că dreptul de retractare poate fi exercitat de către artist doar în ipoteza în care se află în proprietatea suportului material în care au fost înglobate.
Acest drept nu va putea fi exercitat în cazul operelor de artă plastică, atunci când acestea au fost înstrăinate și ele se află în proprietatea alor persoane, ar reprezenta o încălcare a dreptului constituțional, inviolabil, la proprietate și s-ar denatura nepermis și nejustificat stabilitatea circuitului civil.
Nu vom încheia această succintă trecere în revistă a drepturilor morale ale artiștilor fără a face câteva precizări cu privire la exercitarea acestora.
Așa cum am amintit și mai sus, unele dintre drepturile morale ale artiștilor se transmit prin succesiune, astfel că vor putea fi exercitate și de către moștenitori, ori în lipsa acestora, de către organismul de gestiune colectivă, care în domeniul artelor vizuale este VISARTA.
Drepturile morale care se transmit prin succesiune sunt dreptul de divulgare a operei, dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor, dreptul de a pretinde respectarea integrității operei. Nu se transmit prin succesiune, putând fi, deci, exercitate doar în cursul vieții sale de către artist dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică și dreptul de a retracta opera – atât de limitat cum credem că acesta poate fi exercitat. Dacă în ceea ce privește exercițiul drepturilor patrimoniale, acesta este limitat în timp, atât în ceea ce îl privește pe artist, cât și pe succesorii săi[42], exercițiul drepturilor morale nu este limitat în timp, transmisiunea acestora făcându-se pe durată nelimitată.
Mai mult, drepturile morale nu pot face nici obiectul unei înstrăinări sau a unei renunțări din partea artistului (art. 11 alin. (2) din Legerea nr. 8/1996), aceasta însemnând că, de exemplu, un artist nu va putea renunța contractual – valabil – la dreptul de a alege numele sub care să apară opera sa, ori la dreptul de a veghea la respectarea integrității operei, de exemplu prin a spune că o pune la dispoziția cumpărătorului, care dobândește suportul material în care este înglobată lucrarea, și care poate să o distrugă dacă dorește. O excepție o constituie dreptul de divulgare, care poate fi exercitat și de către proprietarul operei atunci când artistul nu a reținut pentru sine această posibilitate[43], în acest caz, putându-se deci, înstrăina dreptul de divulgare prin actul înstrăinării operei, făcut fără rezerve.
[1] Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial.
(2) Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată. (art. 1, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe)
[2] De regulă, statutul artistului nu este reglementat printr acte normative dedicate, chiar dacă recomandările UNESCO privind Statutul Artistului adoptate la Conferința Generală a UNESCO în a 21- a ședință de la Belgrad din anul 1980 și Rezoluţia Parlamentului European din 7 iunie 2007 privind statutul social al artiştilor (2006/2249(INI)) îndeamnă statele să adopte măsuri concrete pentru scăderea nivelului de taxare a artei, precum și îmbunătățirea situației artistului. State precum Canada, Franța și Belgia constituie excepții, reglementând statutul social al artistului
[3] Definiția a fost dată pentru întâia oară în considerentul (17) al Directivei 93/98/CEE a Consiliului din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe, publicată în JO L 290/9 și reluată în considerentul (16) al versiunii codificate a acesteia, în Directiva 2006/116/CE privind durata de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe publicată în JO L 372/12, respectiv în articolul 6, care se referă la operele de artă fotografică
[4] Hotărârrea CJUE din 1 decembrie 2011, pronunțată în Cauza C‑145/10, accesibilă la http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=115785&pageIndex=0&doclang=RO&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=911915
[5] Art. 7 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996
[6] Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe arată că „nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare (art. 9 lit. a))
[7] A se vedea detalii despre proiect la http://christojeanneclaude.net/projects/the-pont-neuf-wrapped?view=info
[8] CA Paris, 13 mars 1986 /16 542 Sté Sygma, Gamma, et a.c/J.C
[9] TGI Paris, 26 mai 1987, D. 1988, somm. 201
[10] Publicată în M. Of. 158 din 1998 și ratificată prin Decretul nr. 626 din 8 decembrie 1997 privind supunerea spre ratificare Parlamentului a aderării României la Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie 1886, în forma revizuită prin Actul de la Paris la 24 iulie 1971 și modificat la 28 septembrie 1979
[11] F. Duret-Robert, Droit du marche de l’art, ed. Dalloz, Paris, 2013, p. 663
[12] E. Cornu, „La propriété d’une œuvre d’art face aux droits de l’artiste” în L’art et le droit, Larcier, Bruxelles, 2010, p. 39
[13] Civ. 1re, 25 mai 2005, no 03-20.072, Bull. Civ. I,no 229 cit. în F. Duret-Robert, op. cit., p. 665
[14] F. Duret-Robert, op. cit., p. 665
[15]Art. 15 C. Civ statuează că „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.”
[16] Idem, p.664
[17] Civ. 1re, 29 nov. 2005, no 01-17.034, Bull. Civ. I,no 457 cit. în F. Duret-Robert, op. cit., p. 663
[18] Casele de licitație sunt obligate să transmită înaintea fiecărei licitații catalogul tipărit în scopul organizării respectivului eveniment către serviciile publice deconcertate din subordinea Ministerului Culturii (art. 35 alin. (7) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil)
[19] A se vedea D. Vaver, Notions fondamentales du droit d’auteur, WIPO, Publication No. 844 (A/E/F), 2002, p. 249
[20] Civ. 14 mars 1900, DP 1900. 1. 497, rapp. Rau, concl. Desjardins, note Planiol cit. în F. Duret-Robert, Droit du marche de l’art, p. 697
[21] Interesant de menționat este că în legislația franceză dreptul de divulgare se exercită conform unei reguli specifice, indicate de art. L.121-2, în principal de către executorii testamentari, abia în lipsa lor, ori după decesul lor, în absența unor dispoziții testamentare, dreptul de divulgare se va exercita într-o ordine legelă: descendenții, soțul supraviețuitor cu condiția să nu existe o hotărâre care să aibă autoritate de lucru jdecat cu privire la separația de drept și să nu se fi recăsătorit, moștenitorii legali, alții decât descendenții și soțul supraviețuitor, legatarii universali sau donatarii universali de bunuri viitoare.
[22] V. Roș, Dreptul proprietății intelectuale, vol. I, Dreptul de autor, drepturile conexe și drepturile sui-generis, Ed. C.H. Beck, București, 2016, pp. 290-291
[23] Supra, p. 5
[24] Semnătura, care în istoria artei a început relativ târziu să fie uzitată, este cea care leagă autorul de opera sa, conferindu-i elementul de autenticitate crucial în dinamica raporturilor juridice generate de circuitul civil al operelor de artă. A se vedea L-M. Harosa, M. Mocanu „Câteva considerații cu privire la eroare în cazul vânzării având ca obiect operele de artă” în RRDA nr. 12/2013
[25] F. Duret-Robert, op. cit., p. 669
[26] E. Cornu, „La propriété d’une œuvre d’art face aux droits de l’artiste”, p. 42
[27] În jurisprudența franceză s-a remarcat o evoluție, în sensul diferențierii între dreptul la nume, componentă a dreptului de autor și dreptul la nume ca drept al personalității; în apărarea acestuia din urmă se poate admite că atribuirea unei opere, în mod fals unui autor căreia nu îi aparține, iar nu în apărarea dreptului moral al autorului de a fi respectat numele și calitatea sa de autor al respectivei opere. A se vedea F. Duret-Robert, op. cit. , p. 286, p. 526
[28] TGI Paris, 3e ch., 11 janv. 1971, JCP 1971. 16697 – Paris, 9 juill. 1971, RIDA avr. 1973, no 76, p. 160 cit. S. Lequette-de Kernoaël, L’authenticité des oeuvres d’art, L.G.D.J., Paris, 2006, p. 108
[29] TGI Paris, 3e ch., 21 janv. 1983, D. 1984. IR 286, note Colombet cit. în S. Lequette-de Kernoaël, op. cit., p. 110
[30] Paris, 1re ch., 15 nov. 1966, Gaz. Pal., 1967. 1. jur.17 cit. în F. Duret-Robert, op. cit. , p. 659
[31] Cass. Fr., 6 juillet, 1965, Gaz. Pal. 1965, 2, 126. cit în E. Cornu, „La propriété d’une œuvre d’art face aux droits de l’artiste”, p. 48
[32] TGI Paris, 1re ch., 25 juin 1985, D. 1986. IR 184, obs. Colombet cit. în. F. Duret-Robert, op. cit., p. 705
[33] Cour d’appel de Paris, 12 decembre 1997, Juris-data, n° 024631, cit. în în E. Cornu, „La propriété d’une œuvre d’art face aux droits de l’artiste”, p. 48
[34] Cass., 8 mai 2008, Ing.-Cons., 2008, p. 605 et note d’observations de Ph. Campolini at B. Michaux cit. în E. Cornu, „La propriété d’une œuvre d’art face aux droits de l’artiste”, p. 48
[35] Colombet, note ss: Paris, 2 juin 1978, D. 1979, jur. 14, cit. în F. Duret-Robert, op. cit., p. 707
[36] Versailles, 1 re ch., 28 janv. 1999, RIDA no 184, avr. 2000, p. 332 cit. în F. Duret-Robert, op. cit., p. 708
[37] Decizia nr. 165/A din 15 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești Secţia Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale şi pentru cauze cu Minori şi de Familie, accesată la http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=17326009
[38] ÎCCJ, secția a II-a civilă, Decizia nr. 4502 din 15 octombrie 2015, accesată la http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=17387713
[39] Monumentele de for public sunt bunuri imobile, lucrări de artă plastică, artă monumentală, construcţii sau amenajări neutilitare, având caracter decorativ, comemorativ şi de semnal, amplasate în spaţii publice, într-o zonă de protecţie, pe terenuri aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 120/2006 a monumentelor de for public)
[40] A se reține cazul artistului Charles Camoin, care a rupt și apoi a aruncat la gunoi pânzele de care nu mai era mulțumit
[41] CA Paris, 19 avril 1961, RIDA janvier 1962, p. 119 cit. în „Le Commerce International de l’Art et le Droit”, ICC Publication 484, 1991, p. 211
[42] Conform art. 25 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 drepturile patrimoniale durează pe tot timpul vieții autorului, transmițându-se prin succesiune pentru o durată de 70 de ani. Operele aduse la cunoștința publică sub pseudonim sau cele anonime, beneficiaiză de o durată de protecție de 70 de ani de la momentul aducerii la cunoștință (art. 26 alin. (1) din Legea nr. 8/1996), sub rezerva ca identitatea autorului să nu fie dezvăluită înainte de trecerea perioadei de 70 de ani, ori ca pseudonimul să nu fie în măsură să ascundă identitate autorului, cazuri în care vor beneficia de protecție pe întreaga durată a vieții autorului.
[43] Conform art. 47 alin. (4) din Legea nr. 8/1996 „proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţă publică, în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului”.