Drepturile patrimoniale ale artistului (II) Dreptul de suită / Patrimonial rights of the artist (II) The resale right

Drepturile patrimoniale ale artistului (II)

Dreptul de suită

Patrimonial rights of the artist (II)

The resale right

Dr. Mihaela Mocanu, avocat

Prezentul studiu constituie a doua parte a unui demers mai amplu care vizează analiza drepturilor artistului și a statutului acestuia, făcând o trecere în revistă a conținutului drepturilor patrimoniale ale artiștilor plastici români. Dreptul de suită, controversat, reprezintă un punct nevralgic, de dezechilibru între interesele artistului și cele ale proprietarului suportului material al operei de artă plastică ori fotografică.

This study, representing the second part of a broader project aiming to analyze the content of the rights of the artists and their status, render an overview of the patrimonial rights of the Romanian artists: use right and the resale right. The controversial resale right representing a neuralgic point of imbalance between the interests of the artist and those of the owner of the work of art, either plastic or photographic.

Cuvinte-cheie: artist, drept de suită, operă originală

Key-words: artist, resale right, original art work

1.Originare. Dreptul de suită a fost instituit pentru prima oară în Franța imediat următoare Primului Război Mondial, reflecsie minima moralia într-o epocă sărăcită de conflict și boală, în care însă comerțul cu artă înflorea într-un ritm fără precedent[1]. Faptul declanșator a rămas în memoria colectivă ca fiind portretizarea de către un artist al vremii a ingratei situații, des întâlnită în acea vreme, a orfelinei lui Jean-François Millet, a cărui lucrare l’Angélus a fost înstrăinată pentru o anumită sumă, ca la o distanță de câțiva ani lucrarea să fie revândută cu o sumă de 1000 de ori mai mare[2]; totul în condițiile în care familia artistului se afla într-o sitație pecuniară precară[3].

Legea franceză din 1920 se referea la vânzările realizate prin licitație publică a operelor originale și care reprezentau o creație personală a autorului[4], beneficiar fiind desemnat artistul, precum și moștenitorii săi, în condițiile legii civile în vigoare. Ulterior, în anul 1957 s-a adus o modificare legii franceze, prin care s-a extins sfera de aplicare și asupra vânzărilor effectuate prin galerii[5], însă legatarii au fost excluși din sfera moștenitorilor, urmând ca singurii care să poată beneficia de suită să fie moștenitorii legali[6].

În sistemul Convenției de la Berna dreptul de suită a fost introdus în 1948 printr-o dispoziție care lasă țărilor membre opțiunea de a-l institui „(1) În ceea ce priveşte operele de artă originale şi manuscrisele originale ale scriitorilor şi compozitorilor, autorul – sau, după moartea sa, persoanele sau instituţiile cărora legislaţia naţională le conferă calitatea – beneficiază de dreptul inalienabil de a fi interesat în operaţiunile de vânzare având ca obiect opera sa, după prima cesiune făcută de acesta. (2) Protecţia prevăzută în alineatul precedent nu poate fi cerută în oricare dintre ţările Uniunii, decât dacă legislaţia naţională a autorului admite această protecţie şi în măsura în care ea este permisă de legislaţia ţării în care această protecţie este cerută. (3) Modalităţile şi procentele percepute sunt determinate de fiecare legislaţie naţională” (Articolul 14 terț). Astfel că în unele state nici în momentul de față dreptul de suită nu este reglementat, între piețele extrem de importante care nu aplică protecția instituită prin acesta fiind SUA și China[7]. Contra-argumentele aduse se referă la bulversarea și scăderea competitivității pieței, prin scăderea atât a prețurilor, cât și a vânzărilor de artă contemporană, de asemenea și împovorarea celor care intervin în lanțul vânzător-cumpărător[8].

Deoarece mecanismul instituit prin Convenția de la Berna presupune reciprocitate, artistul poate primi sumele cu titlu de drept de suită doar în situația în care ambele legislații, cea a statului de origine, precum și cea a celui unde a avut loc vânzarea, o prevăd. Astfel că este de înțeles interesul pe care îl prezintă armonizarea dispozițiilor privind suita și efervescența generată de organismele interesate[9].

România, deși parte a Uniunii de la Berna încă din 1927 a instituit protecția reprezentată de dreptul de suită doar prin Legea nr. 8/1996 cu privire la dreptul de autor și drepturile conexe, al cărei art. 21 dispunea că:

„(1) În cazul fiecărei revânzări a unei opere de artă plastică la licitaţie publică sau prin intermediul unui agent comisionar, ori de către un comerciant, autorul are dreptul la 5% din preţul de vânzare, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.

(2) Licitatorii, agenţii comisionari şi comercianţii, care intervin în vânzare, trebuie să-i comunice autorului informaţiile prevăzute la alin. (1) al prezentului articol în termen de două luni de la data vânzării. Aceştia vor răspunde de reţinerea din preţul de vânzare şi de plata sumei corespunzătoare către autor a cotei de 5%.

(3) Drepturile prevăzute în prezentul articol constituie dreptul de suită şi nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”[10].

Ulterior, pe plan european a fost adoptată Directiva 2001/84/CE a Paramentului European și a Consiliului din 22 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale[11], care a impus statelor membre să reglementeze protecția acestuia într-o manieră uniformă, lăsându-le însă și libertatea de a deroga în conformitate cu principiul subsidiarității și cel al proporționalității (pragul minim de aplicabilitate, persoana obligată la plată, posibilitate de a exlude actelor de revânzare în cadrul cărora vânzătorul a achiziționat opera direct de la autorul acesteia cu mai puțin de trei ani înainte de data revânzării în cauză și dacă prețul de revânzare nu depășește 10 000 de euro). Directiva a impus statelor membre transpunerea dispozițiilor acesteia până la 1 ianuarie 2006, respectiv până la 1 ianuarie 2010, în cazul statelor care anterior intrării în vigoare a directive nu instituiseră dreptul de suită (la care s-a mai adăugat o prelungire de încă doi ani, de care a uzat Marea Britanie, care a transpus directiva abia în anul 2012[12]).

În România s-au adus modificări textului art. 21 al Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cel care reglementează dreptul de suită, succesiv în anul 2004[13], respectiv în anul 2006[14], în prezent având următorul conținut:

„(1) Autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa” (art.21 alin. (1) din Legea nr. 8/1996).

(2) Dreptul menţionat la alin. (1) se aplică tuturor actelor de revânzare a unei opere originale de artă grafică sau plastică ori a unei opere fotografice care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de artă.

(3) În sensul prezentei legi, copiile operelor originale de artă sau fotografice, care au fost făcute într-un număr limitat de către însuşi autorul lor sau cu aprobarea acestuia, sunt considerate opere de artă originale.

(4) Suma datorată în temeiul alin. (1) se calculează conform următoarelor cote, fără a putea depăşi 12.500 euro sau contravaloarea în lei:

a) de la 300 la 3.000 euro – 5%;
b) de la 3.000,01 la 50.000 euro – 4%;
c) de la 50.000,01 la 200.000 euro – 3%;
d) de la 200.000,01 la 350.000 euro – 1%;
e) de la 350.000,01 la 500.000 euro – 0,5%;
f) peste 500.000 euro – 0,25%.

(5) Vânzătorul trebuie să îi comunice autorului informaţiile prevăzute la alin. (1), în termen de două luni de la data vânzării, răspunzând de reţinerea procentelor sau cotelor din preţul de vânzare, fără adăugarea altor taxe, şi de plata către autor a sumei datorate conform prevederilor alin. (4).

(6) Beneficiarii dreptului de suită sau reprezentanţii acestora pot solicita, timp de 3 ani de la data revânzării, persoanelor prevăzute la alin. (2) informaţii necesare pentru a asigura plata sumelor datorate conform prevederilor alin. (4).

(7) Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.”

2. Concept. În considerentele sale, Directiva 2001/84/CE face câteva precizări de natură conceptuală cu privire la dreptul de suită. Astfel, se arată că „scopul dreptului de suită este de a asigura că autorii operelor de artă plastică sau grafică beneficiază de succesul economic al operelor lor de artă originale. Acesta are rolul de a restabili echilibrul între situația financiară a autorilor operelor de artă plastică sau grafică și cea a altor creatori care beneficiază de exploatarea succesivă[15] a operelor lor” (Considerentul 3). Pentru acest motiv se impune și că suma plătibilă în temeiul dreptului de suită trebuie calculată sub forma unui procent din prețul de vânzare și nu din creșterea în valoare a acelor opere a căror valoare originală a crescut (Considerentul 20).

Dreptul de suită face parte integrantă din dreptul de autor și constituie o prerogativă esențială a autorilor[16] (Considerentul 4). De asemenea, se specifică și că dreptul de suită este netransferabil și inalienabil (Considerentul 1), reprezentând un drept cu caracter frugifer (Considerentul 2).

Conform definiției reținută de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, dreptul de suită protejează autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice[17].

Articolul 2 alin. (1) al Directivei 2001/84/ CE „opere de artă plastică sau grafică, cum ar fi picturi, colaje, tablouri, desene, gravuri, tipărituri, litografii, sculpturi, tapițerii, obiecte ceramice sau din sticlă și fotografii, cu condiția ca acestea să fi fost realizate chiar de către artist sau să fie copii considerate opere de artă originale”.

Deși nu o face Legea nr. 8/1996, detaliază asupra a ceea ce reprezintă opera de artă plastică Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, care identifică drept opere de artă plastică următoarele categorii: pictură, sculptură, grafică, desen, gravură, fotografie şi altele (art. 3 alin (2) pct.2. lit. a)).

Este de reținut că Legea nr. 8/1996 nu include în categoria operelor pentru care este datorat dreptul de suită, așa cum o face Directiva 2001/ 84/CE și obiectele ceramice sau din sticlă, iar Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil identifică drept o categorie distincă pe cea a operelor de artă decorativă şi aplicată din sticlă, ceramică, metal, lemn, textile şi alte materiale, podoabe (art. 3 alin (2) pct.2. lit. b)). Considerăm că în spriritul dispoziției Directivei 2011/84/CE trebuie înțelese ca fiind obiect al dreptului de suită și aceste categorii de opere originale[18]. Desigur că o sistematizare a termenilor folosiți în legislația română incident, în spiritul respectării normelor de tehnică legislative ar fi utilă cauzei artistului (!)…

Așadar, așa cum precizează și Directiva 2001/84/CE obiectul protecției poartă asupra suportului material al operei de artă[19], aceasta fiind protejată doar în măsura în care posedă atributul originalității, respectiv atunci când reprezintă o creație intelectuală proprie a auutorului ei, care îi reflectă acestuia personalitatea[20].

Fără a relua aici în totalitate nuanțările generate de analiza reproducerilor privite în contextul originalității operei[21], trebuie subliniat că textul legii pune în anumite situații semnul egalității între original și copie: „în sensul prezentei legi, copiile operelor originale de artă sau fotografice, care au fost făcute într-un număr limitat de către însuşi autorul lor sau cu aprobarea acestuia, sunt considerate opere de artă originale” (art. 21 alin. (3) din Legea nr. 8/1996).

Legea nr. 192/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil nu indică un număr maxim de exemplare originale în cazul gravurilor, litografiilor, tapiseriilor, sculpturilor și altor opere de artă plastică susceptibile de reproducere. Câteva precizări face, însă Codul fiscal în cazul tapiseriilor „executate manual după modele originale asigurate de artist, cu condiţia să existe cel mult 8 copii din fiecare”, emailurilor „pe cupru, executate integral manual, în cel mult 8 copii numerotate care poartă semnătura artistului sau denumirea/numele atelierului, cu excepţia bijuteriilor din aur sau argint” și fotografiilor „executate de către artist, scoase pe suport hârtie doar de el sau sub supravegherea sa, semnate, numerotate şi limitate la 30 de copii, incluzându-se toate dimensiunile şi monturile” (art. 312 alin. (1) lit. a)).

În ce privește gravurile, stampele, litografiile, numărul exemplarelor originale nu este indicat, Codul fiscal precizând însă că acestea sunt „originale vechi sau moderne, care au fost trase direct în alb-negru sau color, ale uneia sau mai multor plăci/planşe executate în întregime manual de către artist, indiferent de proces sau de materialul folosit de acesta, fără a include procese mecanice sau fotomecanice, care se încadrează la codul NC 9702 00 00” (art. 312 alin. (1) lit. a) pct.2 din Codul fiscal)[22].

În privește statuile, indiferent de material, textul Codului fiscal precizează că acestea reprezintă operă de artă [originală – s.n.] „numai dacă sunt executate în întregime de către artist”, adăugând însă categoriei și „copiile executate de către un alt artist decât autorul originalului care se încadrează la codul NC 9703 00 00” (art. 312 alin. (1) lit. a) pct.3)[23].

În plus, textul art. 21 alin. (3) al Legii nr. 8/1996 specifică, spre deosebire de textul Directivei 2001/84/CE că respectivele copii trebuie realizate „cu acordul artistului”, iar nu „sub îndrumarea acestuia”, ceea ce poate genera și situația, usor diferită, în care artistul dă aprioric altcuiva dreptul de a reproduce opera sa, chiar după decesul său (cum este cazul artistului Marcel Chirnoagă, care a lăsat unui artist cu care a lucrat de-a lungul vieții presa sa de imprimat și un număr important de plăci de gravură[24]).

Urmărind linia dezvoltărilor jurisprudențiale franceze, unde s-a ajuns la concluzia că un supramulaj, deci un exemplar realizat nu de la modelul de lucru folosit al artistului, ci de la opera de artă însăși, nu reprezintă un original, putem, pentru identitate de rațiune conchide că și în ce privește arta statutară românească va reprezenta operă originală orice exemplar realizat de artist însuși, precum și exemplarele realizate de alt artist, însă tot pe baza modelului de lucru folosit de artist însuși. Aspectul că exemplarul a fost realizat postum este lipsit de relevanță, câtă vreme condiția de a folosi mulajul artistului este îndeplinită, în acest sens pronunțându-se și jurispudența franceză, care a considerat că exemplarele post mortem auctoris pot reprezenta opere originale, cu excepția cazurilor când apar modificări ale dimensiunii, în acea situație rezultatul fiind doar o reproducere[25].

În cazul gravurilor, stampelor şi litografiilor legea nu stabilește o limită maximă a exemplarelor originale, textul precizând doar că acestea pot fi „originale vechi sau moderne, care au fost trase direct în alb-negru sau color, ale uneia sau mai multor plăci/planşe executate în întregime manual de către artist, indiferent de proces sau de materialul folosit de acesta, fără a include procese mecanice sau fotomecanice” (art. 312 alin (1) lit. a, pct. 2).

În concluzie, în dreptul român, se va datora dreptul de suită pentru acele opere care au fost realizate de către artist, ori cu acordul acestuia – care nu trebuie formalizat, conform cerințelor legale, opere făcând parte din categoriile pictură, sculptură, grafică, desen, gravură, fotografie, obiecte ceramice și din sticlă[26]. Cât privește dispoziția cu privire la numărul limitat al multiplelor exemplare, cu excepția tapiseriilor și emailurilor pe cupru, care sunt limitate la 8 și al fotografiilor care sunt limitate la 30 de către Codul fiscal, considerăm că dispoziția art. 21 al Legii nr. 8/1996, care indică un „număr limitat” este pur și simplu ineficace, câtă vreme nu este urmată de instituirea unui mecanism de evidențiere al limitării exemplarelor (în cazul gravurilor, stampelor, litografiilor și statuilor).

3. Mecanism de aplicare. Dreptul de suită este datorat în situațiile în care vânzarea operelor de artă vizate este una ulterioară primei înstrăinări de către autor, pentru orice revânzare a operei care „implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de artă” (art. 21 alin. (2)).

Deși Directiva 2001/84/CE a lăsat posibilitatea statelor membre de a exclude actele de revânzare în cadrul cărora vânzătorul a achiziționat opera direct de la autorul acesteia cu mai puțin de trei ani înainte de data revânzării în cauză și dacă prețul de revânzare nu depășește 10 000 de euro, această excepție nu este reținută în Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe[27]. Așadar, în dreptul român urmează a fi supuse regimului dreptului de suită inclusiv operele achiziționate de către galeriști direct de la autor[28], situația numită de către textul directivei „specială”, nefiind reținută ca atare în dreptul nostru.

Debitorul obligației de plată a dreptului de suită este vânzătorul, care, conform textului alin. (5) al art. 21 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe „trebuie să îi comunice autorului informaţiile prevăzute la alin. (1), în termen de două luni de la data vânzării, răspunzând de reţinerea procentelor sau cotelor din preţul de vânzare, fără adăugarea altor taxe, şi de plata către autor a sumei datorate conform prevederilor alin. (4)”. Formularea este cel puțin ambiguă, deoarece dacă lecturăm din nou textul alin. (1) al art. 21 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, care arată că „autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa” observăm că acest text se referă la o singură informație, respectiv „locul unde se află opera”, iar nu la mai multe informații.

Așa cum o precizează textul Directivei 2001/84/CE „vânzătorul este persoana sau întreprinderea în numele căreia se încheie vânzarea” (Considerentul 25), dar că „statele membre pot să prevadă că una dintre persoanele fizice sau juridice […] alta decât vânzătorul, poate fi singura obligată la această plată sau poate împărți cu vânzătorul această obligație” (Articolul 1 alin. (4)).

Având în vedere că dreptul de suită devine aplicabil doar în cazul unor vânzări realizate prin intermediul profesioniștilor pieței de artă, fie ei vânzători profesioniști, adică galeriști, ori case de licitații sau alți profesioniști ce acționează în calitate de intermediari, ar fi trebui ca textul Legii nr. 8/1996 să facă diferențiere între debitorul obligat la plată, care este vânzătorul și profesionistul care intervine în vânzare și care „răspunzând de reţinerea procentelor sau cotelor din preţul de vânzare, fără adăugarea altor taxe, şi de plata către autor a sumei datorate” – cum arată textul art. 21 alin. (5)) – este cel prin intermediul căruia îi sunt transmise artistului sumele cuvenite.

În dreptul francez[29] și cel belgian[30], cu ocazia transpunerii Directivei 2001/84/CE s-a specificat clar acest aspect, respectiv responsabilitatea profesioniștilor pieței de artă de a face demersurile necesare ca dreptul de suită să-i fie plătit artistului.

Deși Directiva 2001/84/CE a dat statelor membre posibilitatea ca altă persoană fizică sau juridică decât vânzătorul, să poată fi singura obligată la această plată sau să poate împărți cu vânzătorul obligația de plată (Articolul 1 alin. (4)), textul Legii nr.8/1996 nu a reținut această posibilitate, la fel cum nu a reținut-o nici textul similar din Codul Proprietății Intelectuale din Franța.

Problema dacă se poate stabili pe cale contractuală ca suma datorată cu titlu de suită să fie pusă în sarcina cumpărătorului s-a tranșat de către CJUE, care printr-o hotărâre din februarie 2015 a răspuns întrebării preliminare adresate de către Curtea de Casație franceză în sensul că este posibil ca suma care trebuie plătită cu titlu de suită artistului să fie suportată de o altă persoană, precum cumpărătorul, parțial sau în totalitate, singura condiție fiind ca respectiva clauză să nu-l exonereze de responsabilitatea efectuării plății pe vânzător ori pe intermediarul profesionist – în cazul în care legislația națională pune în sarcina profesionistului pieței de artă plata suitei[31].

Beneficiarul dreptului de suită este artistul însuși, iar după moartea acestuia, moștenitorii săi. În cazul în care nu există moştenitori, exerciţiul dreptului revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie (art. 25 alin. (1) teza a 2-a din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe). Cum textul nu face precizări suplimentare, beneficiari vor fi atât moștenitorii legali și cât și cei testamentari ai artistului[32], pentru aceeași perioadă de 70 de ani de la moartea acestuia, stabilită și în cazul celorlalte drepturi patrimoniale (art. 26 din Legea nr. 8/1996).

În state precum Mare Britanie[33], Belgia și Germania[34] dreptul de suită este transmis moștenitorilor fără să se facă deosebire între moștenitorii legali și cei testamentari; în dreptul francez însă, beneficiari ai dreptului de suită pot fi doar moștenitorii legali, nu și cei testamentari, situație care a generat numeroase litigii și a trebuit să soluționeze conflictul de norme de drept internațional privat. O decizie importantă, care a conturat o direcție jurisprudențială a fost cea dată în speța care a implicat Fundación Gala-Salvador Dalí, legatar al artistului cu ultimul domiciliu în Spania care a solicitat vărsarea drepturilor de suită aferente vânzărilor effectuate în Franța. Cum legea aplicabilă, conform normelor conflictuale de drept internațional privat este cea a ultimului domiciliu al artistului, deci legea spaniolă, care îi include printre beneficiarii dreptului de suită și pe legatari, fundația a primit câștig de cauză și a încasat dreptul de suită, deși conform dreptului francez nu ar fi avut calitatea de beneficiar[35]. CJUE, răspunzând unei întrebări preliminare adresate de instanța franceză în speță a confirmat că în temeiul principiului subsidiarității nu trebuie să se intervină în normele interne în materie succesorală, în vederea armonizării legislației la nivelul întregii Uniuni, deoarece o asemenea intervenție nu ar contribui la funcționarea pieței interne[36], însă în vederea aplicării dispoziției naționale prin care se transpun dispozițiile directivei, obligația de a ține seama în mod corect de toate normele pertinente care vizează soluționarea conflictelor de legi în materia devoluțiunii succesorale a dreptului de suită revine instanței naționale [37].

Spre deosebire de felul în care a fost transpus textul Directivei 2001/84/CE în alte state membre, precum Marea Britanie[38], Franța[39], ori Belgia[40] textul art. 21 al Legii nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, nu face nicio precizare cu privire la faptul că artistul beneficiar al dreptului de suită trebuie să fie resortisant al unui stat membru al Uniunii sau al unui stat terț – în acest din ultim caz, în situația reciprocității, în care și respectivul stat aplică protecție dreptului de suită.

Regimul este impus însă de textul Directivei 2011/84/CE care dispune imperativ că: „Statele membre prevăd că autorii care sunt resortisanți ai unor țări terțe și, sub rezerva articolului 8 alineatul (2), avânzii-cauză ai acestora, beneficiază de dreptul de suită în conformitate cu prezenta directivă și cu legislația statului membru în cauză, doar dacă țara al cărui resortisant este autorul sau avândul-cauză al acestuia asigură protecția drepturilor de suită în țara respectivă pentru autorii din statele membre și pentru avânzii-cauză ai acestora” (Articolul 7 alin. (1))[41]. Similar, Convenția de la Berna dispune că „protecţia […] nu poate fi cerută în oricare dintre ţările Uniunii, decât dacă legislaţia naţională a autorului admite această protecţie şi în măsura în care ea este permisă de legislaţia ţării în care această protecţie este cerută (Articolul 14 terț alin. (2)). Conchidem deci, că poate beneficia de dreptul de suită artistul ale cărui opere au fost înstrăinate în România – cu îndeplinirea tuturor celorlalte condiții – dacă acesta este cetățean român, resortisant al unui stat membru al Uniunii Europene, ori este cetățean al unui stat terț, care la rândul său acordă această protecție.

 

Cu privire la modalitatea de gestionare a dreptului de suită Directiva 2011/84/CE lasă statelor posibilitatea de a desemna un organism de gestiune colectivă, în condițiile în care „statele membre trebuie să se asigure că organismele de gestiune colectivă funcționează eficient și în condiții de transparență” (Considerentul 28).

Prin art.123¹ al Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe se instituie obligația gestionării dreptului de suită prin intermediul organismului de gestiune colectivă, care „îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandate”(art. 123¹ alin. (2)).

În peisajul normativ autohton, o decizie a directorului general adjunct al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor[42] a desemnat drept colector al remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi de autor VISARTA[43] – Societatea de Gestiune Colectivă din Domeniul Artelor și publicat un protocol[44] privind colectarea dreprurilor de suită de către VISARTA, încheiat de acest organism cu trei entități, două dintre ele denumite „utilizator – casă de licitații”, iar cea de-a treia denumită „utilizator galerie de artă și casă de licitație”, reprezentante ale vânzătorilor și intermediarilor la negocierea metodologiei privind colectarea dreptului de suită.

Acest document prevede că „domeniul artelor grafice sau plastice cuprinde opere originale de pictură, sculptură, grafică, desen, design, scenografie, artă decorativă (sticlă, metal, textile, lemn, ceramică etc.), fotografii, hărţi” (art. 1 alin. (1) din Anexa – Metodologie privind colectarea dreptului de autor la Protocolul din 28 iulie 2006 privind colectarea dreptului de suită). Acest text adaugă nepermis la lege, introducând o nouă categorie de opere care ar trebuie să facă obiect al dreptului de suită: hărțile.

Același text al Protocolului încearcă să definească mai în detaliu noțiunea de „preț” căruia să i se aplice cota procentuală datorată cu titlu de suită. Deși dispozițiile Legii nr. 8/1996 sunt clare, referindu-se la „preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor” (art. 21 alin.(1) din Legea nr.8/1996), și adăugând că vânzătorul este responsabil de „reţinerea procentelor sau cotelor din preţul de vânzare, fără adăugarea altor taxe […]” (art. 21 alin. (5)) în Protocol se oferă și următoarele explicații: „Preţul de vânzare este: a) suma obţinută în timpul licitaţiei la adjudecare; b) suma pe care o primeşte cel care a depus lucrarea spre a fi licitată sau revândută şi care este stabilită la data plății către deponent; c) suma pe care o primeşte deponentul după ce lucrarea a fost revândută de către orice comerciant de artă” (art. 5).

Trebuie reținut deci, că suma la care se raportează dreptul de suită în beneficiul artistului este suma netă de vânzare, ea neincluzând comisioanele, ori ale taxe aferente vânzării operelor de artă plastică sau fotografică.

Vânzătorii, respectiv intermediarii[45] trebuie să comunice lunar un raport asupra situației vânzărilor pentru care se datorează plata dreptului de suită pentru luna precedentă (art. 4 al Protocolului), iar VISARTA se obligă să facă publică, lunar, la adresa sa de internet, lista cuprinzând numele titularilor de drepturi de autor care au de încasat sume curente sau restante reprezentând drept de suită (art. 7 al Protocolului).

În vederea realizării drepturilor lor, artiștii pot solicita, într-un termen de 3 ani de la data revânzării, informaţiile necesare pentru a asigura plata sumelor datorate (art. 21 alin. (6) din Legea nr.8/1996).

Dreptul de a obține informații este impus de articolul 9 al Directivei 2001/84 „Statele membre prevăd ca, pentru o perioadă de trei ani de la data revânzării, beneficiarii menționați la articolul 6 să poată solicita oricărui profesionist al pieței obiectelor de artă menționat la articolul 1 alineatul (2) să furnizeze orice informații care pot fi necesare pentru a asigura achitarea drepturilor aferente revânzării.”

În Franța, la fel ca în legea română textul de lege[46] repetă întocmai textul Directivei 2001/84/CE, în timp ce legea belgiană a transpus mai nuanțat textul, instituind și obligația de plată înăuntrul termenului de 3 ani de informare și stabilind și soarta sumelor neplătite[47].

Termenul de 3 ani instituit de textul art. 21 alin. (6) al Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe este un termen de decădere, la expirarea căruia artistul nu va mai putea solicita informațiile care să îi folosească în realizarea dreptului său de suită.

Deloc de neglijat este că textul Directivei 2001/84 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opera de artă originale arată preocuparea pentru eficienta aplicare a mecanismului, postulând următoarele: „ar trebui introduse proceduri adecvate pentru a monitoriza tranzacțiile și a asigura prin mijloace practice aplicarea eficientă de către statele membre a dreptului de suită. Aceasta implică și dreptul autorului sau al reprezentantului autorizat al acestuia de a obține orice informație necesară de la persoana fizică sau juridică obligată să plătească drepturi de autor. Statele membre care prevăd gestiunea colectivă a dreptului de suită pot să prevadă și că numai organismele răspunzătoare de această gestiune colectivă au dreptul de a obține informații” (Considerentul 30).

Textele Directivei 2001/84/CE care se referă la dreptul de informare a beneficiarului dreptului de suită (Considerentul 30 și Articolul 9 – Dreptul de a obține informații) nu indică anume ce informații trebuie oferite, câtă vreme acestea sunt necesare pentru realizarea dreptului. Cu toate acestea, în legislația noastră, textul art. 21 al Legii nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe menționează alătură definiției dată dreptului de suită –„dreptul de a încasa o cotă din preţul net de vânzare obţinut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor” o a doua aparentă componentă a dreptului de suită, respectiv „dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa” (art. 21 alin. (1) teza finală).

Textul este surprinzător și reprezintă o inovație absolută a legiuitorului român în materia dreptului de suită, care astfel se abate major de la textul Directivei 2001/84/CE, aspect ce se traduce într-un final printr-o transpunere defectuoasă a cărei corecție trebuie făcută conform mecanismelor specifice[48] și care trebuie interpretată de către judecător în spiritul și filosofia Directivei 2001/84/CE.

Pornind într-o apreciere cronologică, nici în Franța, țara de origine, în niciuna dintre formele în care a fost reglementat dreptul de suită acest aspect nu a fost introdus, drept urmare nu a făcut-o nici dreptul european; la rândul său nu o menționează nici legislația din Australia[49]. Apoi, trecând la o apreciere finalistă, a scopului pentru care în definiția dreptului de suită s-ar include și informarea cu privire asupra locului unde se află opera de artă în urma revânzării, nedumerirea este absolută. În ce măsură ajută plata sumei ce constituie dreptul de suită informația cu privire la locul unde se află opera? Ce înseamnă „locul unde se află opera”? Cât de specific trebuie indicat acesta? Apoi, de unde să știe vânzătorul, ori intermediarul vânzării unde se află situat un bun mobil ce tocmai a fost înstrăinat? Cumpărătorul în virtutea dreptului său de proprietate poate oricând schimba locul unde se află opera, el neavând obligația de a informa despre aceasta decât în cazul în care o scoate peste granițele țării – operațiune supusă exportului (cu excepția cazului când artistul este în viață, adeverința emisă de acesta ori pentru acesta fiind suficientă).

Așa cum s-a apreciat deja în doctrina noastră de specialitate, „Directiva 2001/84/CE, în art. 8 recunoaște dreptul de informare al autorului nu ca pe un drept distinct, ci ca pe un drept menit să asigure un control real al tranzacțiilor care se fac cu operele de artă plastică în care autorii sunt cointeresați prin dreptul la un procent din revânzarea operei”[50].

La momentul transpunerii directivei în dreptul nostru, prin folosirea conjucției „și” s-a pus pe același palier cu dreptul de a încasa suita și dreptul la informație, ca și cum acesta ar fi un drept de sine stătător, și care nu are ca scop doar să-l ajute pe artist să urmărească încasarea dreptului său de suită. Astfel, s-a realizat o adăugare la conținutul dreptului de suită, în contra felului în care acesta este conturat, atât în sistemul Convenției de la Berna, cât și pe plan european. Această a doua componentă adusă dreptului de suită de legislația română se referă la o informație care nu este utilă în realizarea dreptului de suită, locul unde se află opera (ales de cumpărător) neputând determina plata unei sume din prețul de vânzare încasat de către vânzător.

Confuzia generată este și mai mare dacă analizăm textul Legii nr. 8/1996, în succesiunea art. 21, respectiv textul art. 22, care instituie un alt drept în favoarea artistului: „proprietarul sau posesorul unei opere este dator să permită accesul autorului operei şi să o pună la dispoziţie acestuia, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului său de autor şi cu condiţia ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui interes legitim al proprietarului sau al posesorului. În acest caz, proprietarul sau posesorul poate pretinde autorului operei o garanţie suficientă pentru securitatea operei, asigurarea acesteia la o sumă ce reprezintă valoarea pe piaţă a originalului, precum şi o remuneraţie corespunzătoare.” Acest drept reprezintă un alt drept al artistului, acela de a avea acces la opera sa, accesoriu dreptului patrimonial de utilizare al artistului și pentru realizarea căruia a fost gândit (acesta ar fi cazul în care artistul ar dori să reproducă opera – deși procedeul poate fi cu ușurință realizat anterior înstrăinării ei, în cazurile în care artistul intenționează să expună opera).

În concluzie, considerăm că în conținutul dreptului de suită urmează a fi reținut doar dreptul artistului de a încasa o cotă din prețul de revânzare cu ocazia fiecărei vânzări ce i-a urmat primei înstrăinări, iar accesoriu acestui drept este dreptul de a primi informații necesare în realizarea dreptului său. De menționat este și că în condițiile în care sumele se încasează prin intermediul uiorganismul de gestiune colectivă, ar fi mai firesc ca aceste informații să fie oferite acestuia, iar nu artistului, care nu poate face el demersuri direct împotriva vânzătorului care a încasat prețul de vânzare. De altfel, Directiva 2001/84/CE prevede această posibilitate, indicând că „Statele membre care prevăd gestiunea colectivă a dreptului de suită pot să prevadă și că numai organismele răspunzătoare de această gestiune colectivă au dreptul de a obține informații” (Considerentul 30).

În încheiere, rămâne de menționat că dreptul de suită este unul cu caracter frungifer – dând posibillitatea artistului de a încasa sume de bani de-a lungul timpului, la fiecare revânzare a operelor sale – și inalienabil, Legea nr. 8/1996 precizând expres că nu nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări (art. 21 alin. (7)). Această caracteristică reflectă aspectul moral al dreptului de suită, care este legal intim de personalitatea artistului și care a fost conceput dintr-o intenție de echpentru a-l sprijini pe acesta și pe succesorii săi direcți.